Vilă în zona Dorobanţi
„Dacă s-ar admite cererea (de modificare a regulamentului de urbanism), astăzi, pentru ce s-ar refuza mâine altuia? Unde vom ajunge cu acest sistem? Continuând cu el n-am avea nici o dată strade drepte.” (primarul C.F. Robescu, Şedinţa Consiliului Comunal, Monitorul Comunal al Primăriei Bucuresci. Bucureşti, nr. 39, 29 dec. 1902)
Mă aflam la Paris când am început să proiectez această casă. Pregăteam pentru publicare la editura Harmattan doctoratul meu despre Bucureşti şi influenţa franceză. Priveam bazinul cu sculpturi cinetice ale lui Niki de Saint Phalle şi Jean Tinguely, de lângă Centrul Pompidou, şi mă gândeam – mai există „Micul Paris”?
În urmă cu un secol, pleiada de arhitecţi români cu studiile la Paris se întorceau în ţară, precum I.D. Berindei, Ion Mincu sau Duiliu Marcu, realizând lucrări remarcabile pentru capitală. E adevărat că atunci îşi făceau şi primarii studiile la Paris sau în alte capitale europene, dacă ar fi să ne gândim numai la Pache Protopopescu sau la Nicolae Filipescu.
Nu este întâmplător că atunci Bucureştiul şi-a construit perioada sa de glorie: deschiderea marilor bulevarde, regularizarea Dâmboviţei şi canalizarea, amenajarea parcurilor. Conştientă de menirea sa, primăria îl finanţa, în 1895, pe Ionescu-Gion pentru a scrie istoria oraşului. Capitala României primea, în 1939, Medalia de Aur şi Marele Premiu pentru lucrări edilitare şi de urbanism la Expoziţia internaţională de la Liege.
Cu gândul la Bucureştiul de altădată, începeam să proiectez această casă din cartierul Dorobanţi. Zona era menită să fie una rezidenţială, prin parcelările de început de secol XX şi Planul general de sistematizare din 1921, cu lotizări ordonate, clădiri ce nu depăşesc două etaje, cu garduri transparente şi verdeaţă între ele. În zilele noastre, haosul a început, însă, să ia amploare. Pe străzi de 12 m lărgime, clădiri neoromâneşti şi moderniste convieţuiesc cu blocuri de 6 etaje, fără stil, fără plante şi fără locuri de parcare, sufocând oraşul.
Proiectul pornea cu destule constrângeri. Urbanismul zonei începuse să piardă reperele, parcela avea numai 7 m la faţadă şi, de asemenea, trebuia respectată amprenta casei existente.
Beneficiarii, fără ale căror încredere şi colaborare nu ar fi fost posibil lungul drum de la schiţe până la realizare, îşi doreau un parter utilitar – garaj, birou, şi un etaj 1 care să reprezinte adevăratul piano nobile al casei – living, sufragerie.
Parterul devine un soclu abia străpuns de ferestre, din beton şpiţuit, pe care este înfiptă prisma albă, curată, cu largile deschideri ale etajelor superioare. Fante decupate în această prismă lasă să se întrevadă îmbinarea volumelor.
Deoarece casa trebuia să fie, precum maşina Mini, mai mare la interior decât la exterior, am creat un gol comun de la parter până la etajul 2, centrat pe scara interioară. Mai multe supante se deschid către acesta. Spaţiul se extinde către încăperile care au pereţi sau uşi glisante ce dispar în fantele din zidărie, dilatând interiorul.
Sticla are un rol-cheie în legătura cu exteriorul. Două ferestre de peste 7 mp sunt plasate strategic, una făcând o reverenţă logiei neo-româneşti a vecinilor, alta către propriul balcon de la stradă. Treptele de sticlă ale scării permit luminii ce pătrunde prin plafonul de la etajul doi să se refracte până la parter. Uşile de acces irizează razele soarelui prin vitralii de sticlă fuzionată, create de artist pentru această casă, împreună cu pictura interioară.
Metalului şi sticlei le face contrapondere căldura stejarului de la placările exterioare şi de la cele interioare, din living şi din băi.
Respectarea înălţimii locale şi raportarea stilistică la casele învecinate ar trebui să asigure armonizarea cu întregul context al zonei. Raţionalitatea urbană care a dus la apelativul de „Micul Paris” tinde să fie acum sufocată de către dezordinea noilor blocuri speculative. După cum spunea primarul C.F. Robescu, în 1902, „unde vom ajunge cu acest sistem?”