Vlad Eftenie: „Fotografia de arhitectură ar trebui să miște ceva în privitor”

Vlad Eftenie este membru al asociaţiilor profesionale OAR și RUR și autorul cercetării doctorale cu subiectul „Fotografi a, instrument metodic de studiu în planul imaginii urbane”. Lector în cadrul departamentului Sinteză de Proiectare al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București – UAUIM titular al cursului teoretic „Fotografia ca instrument de studiu şi cunoaștere în arhitectură”. Absolvent al UAUIM în 2003 şi al Masterului franco-român de Dezvoltare Urbană Integrată în 2005. Autor şi co-autor al numeroase studii şi proiecte de arhitectură/urbanism în domeniile educaţiei, comercial, administrativ şi rezidențial, în colectivul agenţiei de arhitectură Baumarc. Lucrările sale fotografice au primit numeroase premii naționale și internaționale printre care și Sony World Awards în 2014.

Pe ce se bazează o lucrare/un fotoreportaj de arhitectură? Numiți avantaje, piedici și probleme cu care vă confruntați.

Totul începe cu observarea. O clădire, un spațiu, un loc – sunt parteneri de discuție. Persoane. Interlocutori. Prieteni. De un om te apropii cu grijă, să nu îl sperii, să nu îl deranjezi. Unui prieten îi cunoști și îi respecți tabieturile. Îi cauți aspectele fotogenice, îl flatezi. Îi ești sincer, chiar dacă poate durea. Prima impresie este decisivă, urmează apoi studiul. Înțelegerea luminii, a atmosferei. „Portretul” de arhitectură va fi o serie structurată care va conține aspecte vizuale care țin de rațiunea și de poetica spațiului. Vii și revii până nu mai știi ce să faci. Avantajul e că ești detașat, până ajungi să cunoști, vezi detalii care pot scăpa altcuiva. Avantajul e că poți întâlni clădirea atunci când arată cel mai bine. Faptul că nu poți ajunge să asimilezi cât mai multe emoții, într-un timp relativ scurt, poate fi o piedică. O clădire se transformă secundă cu secundă, deși pare că nimic nu se schimbă. Și chiar dacă pare așa, e bine să revii din timp în timp, să vezi mai bine ce s-a schimbat în tine, ca om, ca observator. Obstacolele sunt minore – obiecte, mașini, cabluri, refuzuri sau lipsa inspirației. Nimic care să țină însă istoria sau mersul soarelui în loc.

Cât de mult din ceea ce imaginați că veți surprinde cu obiectivul și aparatul de fotografiat se transferă în realitate?

Când imaginea aduce mai mult decât impresia, fotografia este una reușită. Când realitatea depășește imaginația, e un miracol. Când cineva spune „Wow, nu m-am gândit să privesc așa” e o reușită. Când auzi „Unde e clădirea asta? Vreau și eu să o văd” știi că ți-ai îndeplinit misiunea. Când arhitectul îți spune „ai privit așa cum nu mi-am imaginat că se poate” ești zâmbitor și mulțumit. În cele din urmă, arhitectura se comunică prin imagine, obiectele sunt dependente de locul lor de implantare, nu pot pleca de acolo. Imaginea însă poate ajunge oriunde cu ușurință, mai ales astăzi.

Ce înseamnă fotografia de arhitectură pentru dvs.?

Nu am știut inițial care este adevărul fotografei de arhitectură. Am privit încă de mic imagini, întâlnirea cu arhitectura s-a petrecut prin mijlocul fotografiei de specialitate. Întâlnind clădirile, apoi, peste ani, vizitându-le la pas, cu o privire curioasă, mi-am dat seama că realitatea aduce mult mai multe informații decât simpla imagine tipărită. Și atunci am realizat că se pierde ceva pe drum, între imagine și realitate. Acum, după ceva timp, studiu și practică, mi-am dat seama care este adevărul relației arhitect-obiect-fotograf. Louis Kahn spune foarte sensibil că arhitectura „se oprește” acolo unde se oprește și gândirea arhitecturală. Altceva o continuă, imposibil de proiectat, și anume viața celor care folosesc clădirea – pe care aceasta o face posibilă, emoțiile lor.

Fotograful este aici privilegiat. El poate beneficia atât de specularea a ceea ce arhitectul a gândit, cât și de implicarea emoțională, prin continuitate, ca observator, ca utilizator, ca trecător atent și sensibil prin peisaj.

Fotograful vine din zona de emoție a trăirii obiectului, întâlnind la mijloc descifrarea rațiunii autorului arhitect. În studiul meu doctoral am analizat relația dintre gândirea în arhitectură și analiza în planul imaginii de arhitectură. Atât arhitectura, cât și fotografia împărtășesc un același secret esențial: îmbină în mod armonios două dimensiuni – cea rațională și cea poetică. Utilitatea și frumusețea. Realismul și picturalul. Una sau cealaltă nu sunt suficiente, cum subliniază și Robert Franck. Doar împreună, complementar și echilibrat, definesc realitatea. Sau ceea ce pare a fi real.

Fotografia de arhitectură ar trebui să miște ceva în privitor, dincolo de a arăta în mod poetic o plastică spațială existentă. Trebuie să știe să se asculte, să înțeleagă rolul și magia luminii și umbrei, a texturilor, a spațialității, a punctului de stație decisiv. Să se emoționeze acolo unde altcineva doar ar trece fără să observe nimic și să știe să transpună emoția în imagine. În cele din urmă, o fotografie ar trebui să stârnească o curiozitate, să îndemne privitorul să își dorească să aibă o experiență personală: „Uau, ce clădire! Vreau să fiu acolo, să o văd, să o simt!”

Cred cu tărie în prezentarea vieții pe care clădirea/obiectul o face posibilă, prin existența lui. „Așteptați să treacă oamenii!” este expresia cu care m-am format ca arhitect. Acum, ca fotograf de arhitectură, o refuz complet. Arhitectura există prin prisma percepției, a prezenței oamenilor. Altfel ar fi un cadru lipsit de sens. Oamenii aduc poezia trăirii, emoția ca ingredient decisiv! Oamenii fac ca spațiul să devină loc, prin oameni există memorie și vibrație. În cele din urmă, considerând spațiul, plastica sa, arhitectura ca facilitator al unor activități și evenimente, lumina, trăirea, vorbim despre o „arhitectură a emoției”. Atunci, spațialitatea se dizolvă și rămâne doar memoria. Fotografia capătă valoare prin prisma permanenței memoriei.

Interviul complet a apărut în albumul
FAR. 12 Fotografi de arhitectură din România