Vladimir Arsene, Westfourth Architecture
Absolvent al Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, Vladimir Arsene a plecat la sfârşitul anilor ‘70 la New York, unde a lucrat cu firme de renume, acumulând o experienţă importantă în domeniul arhitecturii business. Întors în Bucureşti după 1990, şi-a înfiinţat propriul birou de arhitectură, cu sedii autonome la New York şi în capitala noastră, dezvoltând o serie de proiecte de mare amploare care au marcat puncte-cheie ale spaţiului urban. Ne va vorbi în continuare despre modernitate şi despre consecinţele ei, despre calitate şi inovaţie, despre controversele mediului arhitectural autohton.
Igloo: Cum a devenit Vlad Arsene arhitect? Cum v-aţi îndreptat către acest domeniu?
Vladimir Arsene: Nu mai ţin minte exact. Arhitectura se transmite de obicei în familie, te faci arhitect dacă bunicul sau unul dintre părinţi este arhitect, dar la mine nu a fost cazul. Tatăl meu a fost economist de profesie – în anii ‘50, a fost chiar rectorul Academiei de Studii Economice –, dar m-a susţinut foarte tare în ideea de a urma cariera de arhitect.
Igloo: Aţi studiat la Bucureşti şi apoi aţi plecat la New York. Cum aţi resimţit această schimbare, care au fost diferenţele faţă de sistemul universitar de aici?
V.A.: Am intrat la facultate în 1970 şi am terminat studiile în 1976, iar doi ani mai târziu am plecat la New York. Pentru mine, şocul a fost imens, mai ales la nivel vizual şi cultural, cu atât mai mult cu cât veneam dintr-o lume complet cenzurată. Este o diferenţă foarte mare între a vizita şi a locui într-un oraş. Din păcate, am ajuns în America într-o perioadă de profundă criză economică, erau puţine locuri de muncă şi am petrecut o bună perioadă de timp făcând altceva decât arhitectură: am condus un taxi la început, apoi am făcut „site-planning” pentru un lanţ de supermarketuri etc. Am ajuns şi într-un birou de arhitectură, unde însă am fost privit cu neîncredere, nu mă vedeau în stare decât de a face curat pe rafturi şi de a prepara cafeaua, abia am ajuns să realizez nişte desene. În 1980, am reuşit să obţin un post la firma Harrison & Abramovitz, una dintre cele mai mari firme de arhitectură ale Manhattanului înainte de război, care a construit numeroase turnuri de birouri în New York. Am lucrat la ei patru ani, am învăţat foarte multe lucruri şi am ajuns designer principal. Biroul traversa însă o perioadă de criză, pentru că unul dintre fondatori se retrăsese, pierdeau foarte multe proiecte şi angajaţi. Dorindu-mi să fac proiecte care chiar să se construiască, m-am văzut nevoit să plec de la ei, iar opţiunile erau două: fie intram la un birou renumit precum cel al lui Eisenman sau Meier, care nu plăteau foarte bine şi te ţineau mult pe „tuşă” până apucai să faci efectiv ceva, fie mă angajam la o firmă mare mai comercială, dar unde aveai posibilitatea de a proiecta şi construi mult. Am ales cea de-a doua variantă, eram foarte grăbit şi mi se părea că o să îmbătrânesc fără să realizez ceva. Firma pe care am ales-o se numea Grad Associates şi se afla în New Jersey, m-au angajat ca arhitect principal şi mi-au oferit o mare libertate de lucru. La un moment dat, mă hotărâsem să mă întorc în Europa şi să lucrez la Paris, dar ei m-au chemat înapoi şi mi-au oferit un proiect mare şi interesant: un turn de 25 de etaje, care avea la parter o importantă şcoală de avocatură. A fost experienţa care m-a introdus în această lume a tehnologiei şi a proiectelor de mare anvergură. Mai târziu, în 1991, când mi-am deschis propria firmă de arhitectură am folosit tot ce acumulasem până atunci, iar în România m-am întors tot prin proiectul unui turn.
Igloo: Ce tip de limbaj arhitectural utilizaţi în acea perioadă? Cum aţi caracteriza arhitectura de atunci?
V.A.: E greu de răspuns la această întrebare. Harrison & Abramovitz au fost printre cele mai mari firme ale modernismului american, iar acest curent m-a marcat foarte mult. Arhitectura care se făcea atunci în New York era tot aşa, modernism tehnologizat. De altfel, filonul modernist l-am „aprofundat” la Facultatea din Bucureşti. Toţi arhitecţii din generaţia mea sunt atinşi de acest microb al modernismului, chiar dacă astăzi lucrează mai organicist, mai postmodern etc.
Igloo: Cum aţi resimţit Bucureştiul când v-aţi întors şi cum au evoluat cele două firme, cea din New York şi cea din Bucureşti, în anii care au trecut din 1991?
V.A.: Imediat după ce m-am întors în Bucureşti, câştigând un concurs pentru realizarea unui turn, am câştigat şi la New York un concurs cu invitaţi, printre care se număra şi Robert Venturi, pentru o clădire universitară în statul New Jersey. Pe atunci, firma avea puţini angajaţi, lucram într-un mic apartament cu terasă, dar ne-am zbătut, am muncit foarte mult şi, spre surprinderea tuturor, am câştigat concursul şi am construit clădirea. Pentru a finaliza acest proiect, am mai angajat arhitecţi la New York, iar la Bucureşti am lansat o firmă-suport. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului la New York, veneam aici, stăteam două săptămâni şi mă întorceam. Acum, situaţia s-a inversat: biroul din Bucureşti este cel mai mare.
Igloo: Care este structura firmei Westfourth Architecture?
V.A.: Suntem cinci arhitecţi asociaţi, iar eu am rămas acţionar majoritar pe toate firmele: doi la Bucureşti, Cristiana Ştefan şi Călin Negoescu, Zzing Lee, care este la New York, dar vine şi la Bucureşti, şi Onar Gerelioglu, care conduce biroul de la Istanbul. El mi-a fost student la New York, am lucrat cu el mulţi ani şi apoi a decis să se întoarcă în Turcia.
Igloo: În Bucureşti, majoritatea firmelor de arhitectură numără puţini angajaţi, iar investitorii manifestă neîncredere faţă de acest tip de afacere, chiar dacă unii dintre ei sunt cu adevărat profesionişti. Cum a influenţat experienţa din SUA creşterea spectaculoasă a firmei din Bucureşti?
V.A.: Când am început noi să lucrăm în România, la mijlocul anilor ‘90, nu aveam concurenţă din punct de vedere al profesionalismului documentaţiilor, nu vorbesc acum de arhitectură. În acest moment, există cel puţin zece firme mari în Bucureşti care produc o arhitectură de calitate şi cu care suntem în concurenţă. În plus, un atu l-a constituit atunci faptul că aveam arhitecţi experimentaţi care lucrau la New York foarte mult şi eficient, care aveau acces la un anumit tip de informaţie.
Igloo: Din 1991 şi până în prezent, aţi construit în Bucureşti câteva dintre cele mai provocatoare şi spectaculoase clădiri, dacă ar fi să amintim doar Europe House, Charles de Gaulle Center sau Cathedral Plaza, încă în construcţie. Fiecare dintre ele a stârnit discuţii ample, aprinse, care au mers până la a evalua şi analiza structura şi evoluţia oraşului. Cum vă raportaţi la aceste lucruri?
V.A.: În primul rând, aş vrea să spun că noi nu urmărim să stârnim niciun fel de discuţii şi publicitate în jurul proiectelor pe care le semnăm. Faptul că ele se întâmplă se datorează diferenţelor de viziune în legătură cu evoluţia oraşului dintre noi şi cei care ne critică. Aceste turnuri pe care lumea le acuză cu vehemenţă sunt realizate cu foarte multă seriozitate şi cu dragoste pentru oraş. Nu facem orice pentru oricine, ba din contră. Mie mi se pare că lucrul care nu se înţelege în Bucureşti este că nu există prescripţii de succes şi de corectitudine în arhitectură şi urbanism şi că ce se face acum face parte din istoria oraşului. Bucureştiul nu este nici Viena, nici Paris şi spiritul oraşului constă tocmai în fragmentare şi alcătuire eclectică.
Igloo: Se tot vorbeşte despre Planul Urbanistic General al Bucureştiului şi despre lipsa lui de viziune şi inadecvarea la situaţia actuală a oraşului. Mulţi arhitecţi consideră această situaţie sursa a multe scandaluri urbanistice.
V.A.: Şi eu sunt de aceeaşi părere. New Yorkul, care are cel mai ştiinţific şi impresionant sistem de zonificare urbană, îşi reînnoieşte mereu PUG-ul, la ei se numeşte „zoning ordinance”, periodic, în funcţie de cum se mişcă oraşul. PUG-ul Bucureştiului are o viziune conservatoare, încercând prin utilizarea unor coeficienţi foarte scăzuţi de utilizare a terenului să menţină orizontul urban antebelic. Mi se pare o lipsă atât de înţelegere a mecanismului de devenire al oraşului, cât şi lipsă de viziune şi de încredere în dimensiunea civică a arhitecturii contemporane.
Igloo: Astfel se întreţine şi această impresie că fiecare PUZ încalcă anumite reguli, că este un favor făcut arhitectului sau beneficiarului.
V.A.: Şi în Statele Unite există aceste PUZ-uri, se numesc „variances”: în momentul în care se face o clădire care nu respectă PUG-ul din motive obiective, se recurge la această soluţie. Este adevărat că nu este în regulă să existe atât de multe PUZ-uri, însă ar trebui să avem un PUG mai puţin rigid, în acord cu dinamismul oraşului. El nu trebuie schimbat, ci doar revizuit. Nimeni nu spune să avem un oraş cu turnuri, nici nu e posibil, dar nici un oraş cu clădiri de două etaje. Dezvoltarea Bucureştiului este obiectivă, necesitatea de aglomerare este la fel de obiectivă, iar eu sunt pentru ideea de a construi în centru. N-aş vrea să ne confruntăm în câţiva ani cu un oraş concentrat în suburbii.
Igloo: Care este relaţia cu investitorii? Cum reuşiţi să atingeţi un echilibru între dorinţa de un profit maxim şi nevoia de calitate a spaţiului?
V.A.: Noi vrem să lucrăm cu investitori profesionişti, care în mod natural vor să obţină cât mai mult din investiţia făcută. Provocarea este să mediezi relaţia lor cu arhitectura. Unii nu vor să cedeze şi în aproape 50% dintre cazuri pleacă la alţi arhitecţi. Încercăm să demonstrăm că arhitectura are încă multă putere şi nu se reduce doar la cantitate şi la înălţime, că are capacitatea de a transforma şi a face să evolueze un oraş sau o societate. Nu am făcut niciodată un proiect în care nu am crezut. Spre exemplu, sunt gata să discut cu oricine despre aspectele urbanistice ale proiectului de lângă Catedrala Sf. Iosif, nu sunt însă gata să intru în controverse politice aiurea. Am crezut în fiecare turn realizat, şi din punct de vedere economic şi arhitectural şi urban. Mulţi ne acuză că folosim la maximum lotul pentru a construi, însă nu se întâmplă chiar aşa. Vă dau un exemplu: la Cathedral Plaza, proiectul cel mai controversat, noi i-am convins pe proprietari să cedeze oraşului jumătate din teren. Dacă făceam o clădire de cinci etaje pe toată suprafaţa sitului, ascundeam complet catedrala dinspre Piaţa Victoriei, nu se mai vedea de nicăieri. Acum am creat o verticală, oferind vizibilitate catedralei. Am construit şi pe perimetru, cum a fost Charles de Gaulle sau clădirea de pe strada Venezuela, dar nu acesta este scopul nostru, o facem atunci când reprezintă o oportunitate comercială şi arhitecturală.
Igloo: Această tendinţă de folosire la maximum a lotului, de a construi complet, este de influenţă americană?
V.A.: În principiu, arhitectura are capacitatea de a deveni relevantă independent de forma şi mărimea „footprint”-ului pe care lucrezi. Şi într-adevăr, în SUA, fiecare developer urmăreşte să construiască pe amprenta maximă permisă de regulamentul urban, este normal să fie aşa. Regulamentul urban protejează însă spaţiile verzi şi impune spaţii verzi unde este raţional ca ele să fie amplasate. Această politică de ocupare a terenului duce la „congestie”, dar acest cuvânt nu trebuie înţeles numai în conotaţia sa negativă. Eu cred într-o arhitectură a densităţii, într-un oraş vibrant şi dens. Faptul că acum nu facem faţă traficului este o problemă cu care s-au confruntat şi alţii; nici Manhattanul nu făcea faţă în anii ‘20, când a început să se dezvolte. Toate aceste probleme fac parte din dezvoltarea oraşului, iar congestia este un aspect al modernităţii. Problema traficului poate fi rezolvată prin descurajarea parcajelor subterane aferente clădirilor de birouri. Acestea nu duc decât la agravarea continuă a traficului. O parte din banii aferenţi construcţiei acestor garaje ar putea fi impozitaţi şi folosiţi pentru îmbunătăţirea transportului în comun. În Manhattan, nu se construiesc parcaje subterane sub clădirile de birouri, se circulă în general cu metroul sau taxiul.
Igloo: În Piaţa Victoriei, există momentan două clădiri semnate de dumneavoastră, Europe House şi America House. Întâmplător, primul dumneavoastră sediu se afla în Europe House, iar acum v-aţi mutat în cea de-a doua. Ca limbaj arhitectural, ele marchează două etape distincte în cariera dumneavoastră?
V.A.: Ele sunt două clădiri foarte diferite, dar şi asemănătoare în orizontalitate şi în definirea frontului stradal. Europe House este prima clădire mare pe care am realizat-o în Bucureşti. Dacă ea continuă tradiţia antebelică bucureşteană de a construi la cornişă, America House reprezintă altceva, este încercarea noastră de a repune în discuţie scara oraşului. Una vorbeşte despre transparenţă, cealaltă despre opacitate şi se află într-un permanent dialog. America House este un obiect urban ce susţine o anumită scară a arhitecturii în zona Pieţei Victoriei. Este un turn culcat.
Igloo: De-a lungul timpului, aţi abordat şi locuirea colectivă, mai întâi într-o zonă cu istorie a Bucureştiului, zona Dorobanţi, iar mai recent, prin proiectul Asmita Gardens, v-aţi mutat în apropierea Dâmboviţei. Cum priviţi acest program arhitectural?
V.A.: Aici este o discuţie foarte interesantă, dacă ne raportăm la tradiţia „locuirii la bloc”. De proiectul Asmita Gardens s-a ocupat în primul rând partenerul meu Călin Negoescu. Când am propus pentru prima oară locuire la înălţime în Bucureşti, toată lumea a râs şi ne-a făcut nebuni, inclusiv compania imobiliară, toţi gândindu-se la trăsăturile seismice ale capitalei. Nouă ni s-a părut foarte interesant acest mod de locuire la înălţime în oraş, iar demersul nostru s-a verificat în momentul în care primele apartamente vândute au fost cele de la ultimele etaje. Personal, mi se pare că orice tip de urbanitate trebuie să aibă în vedere locuirea colectivă. Colectivitatea locuirii în oraş va constitui întotdeauna unul dintre subiectele cele mai fascinante ale profesiei noastre, cu atât mai mult în oraşele est-europene, traumatizate de comunism. Nu aş vrea să blamez blocurile comuniste, se pot spune şi lucruri bune şi lucruri rele despre ele, iar una dintre cele mai grele sarcini ale tinerilor arhitecţi este de a le pune în discuţie din punct de vedere cultural. Eu aş dori să am oportunitatea să construiesc în vechile cartiere „comuniste”, ele sunt o realitate, ne aparţin, sunt o parte semnificativă din corpul oraşului de care trebuie ţinut cont.
Igloo: Vă număraţi printre membri fondatori ai Ordinului Arhitecţilor din Bucureşti. Care este relaţia dumneavoastră actuală cu Ordinul şi cum priviţi activităţile sale, raportate şi la efervescenţa oraşului?
V.A.: Din păcate, prins între două continente şi între atâtea proiecte, nu pot să mă implic prea mult în activităţile Ordinului. Sunt la curent cu ceea ce fac, sunt prieten cu mulţi dintre membri, discutăm atunci când apucăm. Nu vreau să comentez prea mult atâta vreme cât nu mă implic. Eu am o mare problemă cu Ordinul Arhitecţilor din SUA care, după părerea mea, nu reuşeşte să susţină profesia. Aici, în România, dacă scoatem din discuţie Comisia de Urbanism de la Primărie, cred că atât Facultatea de Arhitectură, cât şi Ordinul Arhitecţilor ar trebui să aibă nişte poziţii mult mai ferme asupra unor controverse urbane. La ora actuală, foarte multe grupuri civice comentează foarte agresiv producţia de arhitectură şi impun manifeste privind politica urbană faţă de care Ordinul nu ia nicio poziţie. „Pactul pentru Bucureşti” este un asemenea exemplu. Cred că ar trebui să dezbată toate problemele şi să exprime nişte poziţii clare, să aibă o revistă de arhitectură mult mai susţinută, la care să participe mult mai mulţi arhitecţi.
Igloo: Aveţi un loc din Bucureşti unde vă doriţi foarte mult să construiţi?
V.A.: Îmi doresc foarte mult să realizăm proiectul unui turn în zona cimitirului Bellu, o zonă foarte interesantă prinsă între parcurile Carol şi Tineretului. Aş vrea să construim în sudul oraşului, în zona Obor, în estul Bucureştiului, în cartierele ridicate înainte de ‘89 şi, în general, în zonele mai puţin cuprinse de febra imobiliară.