Wakolda – Îngerul Sălbatic revine, în confruntare cu Îngerul Morţii

Uneori, la cinema, tragem ponoasele după istoria din liceu, prea multele ei vestigii tăindu-ne tot elanul. Wakolda este un film de epocă (imediat după Al Doilea Război Mondial) care livrează tensiunea necunoscutului pentru spectatorul care a ales geografia, dar ale cărui bogăţii ne pot atinge şi pe noi, ceilalţi, care avem bunăvoinţa să ne lăsăm prea furaţi de acţiunea on-screen, ca să mai accesăm baza de amintiri din off. Nu că ne-am grăbi să scotocim prin cerebel după numele monstruosului Josef Mengele…

Text: Ioanina Pavel
Foto: PARLUX Entertainment

Povestea progresează prin perspectiva lui Lilith, limitată şi, prin natura vârstei, lipsită de griji în prezent, dar şi prin flash-forward-uri sumbre, ilustrate de schiţe monstruoase, care telegrafiază din viitor locul ocupat de ea în planurile sinistrului Mengele. Posesoarea „celei mai ciudate dintre toate păpuşile” lu­crate manual de tatăl său Enzo (Diego Pere­tti) prezintă, încă de la prima întâlnire fortuită, un interes deosebit pentru doctorul „ge­netician” din cohorta lui Hitler. Lilith şi fa­mi­lia ei se îndreaptă spre Bariloche, un oră­şel cu afinităţi germane, unde plănuiesc să redeschidă hotelul răposaţilor bunici.

Pe drum, se oferă să-l ghideze pe „Helmut”, identitate asumată de Îngerul morţii aflat în pli­nă fugă de Mossad, paşii purtându-i pe toţi în aceeaşi direcţie. Ulterior, doctorul se insinuează în hotel, în sânul familiei care nu bănuieşte natura viperei adăpostite, şi, mai ales, în inima mezinei, care se supune cu drag, de mamă şi de Helmut, tratamentelor cu hormoni propuse de primul oaspete al proaspeţilor hotelieri. Experimentele lui Mengele iau o turnură odioasă spre finele celor 90 de minute, dar regizoarea, conştien­tă de ineficienţa deghizării lui Helmut, nu um­flă artificial re­velaţia cu vigoarea pumnului culminant de care se folosesc horrorurile mocnite – în schimb, ce mocneşte în Wakol­da, spre meri­tul ei şi deliciul nostru, este stu­diul perso­nalităţilor implicate.

Psihologia psihopatului ocupă un loc aparte în prim-plan, pe muchia dintre abominabil şi accep­tabil, unde îl cocoaţă Eva cu auto-amăgirea leoni­nă specifică Mamei, contrându-se chiar cu Enzo, şi chiar în faţa evidenţei („Nu-mi pasă cine e!”). Alex Brendemühl excelează cu ochi sticloşi, glacial obsesivi, în rolul odio­sului doctor, impenetrabilitate din care fiecare personaj rupe cât să cârpească ima­ginea tânjită: dacă pentru Eva el e profesionistul salvator, în imaginaţia lui Lilith, concentrarea lui dură se cristalizează drept prietenie dezinteresată, în timp ce pentru Enzo, Helmut ajunge să fie investitorul dubios, dar acceptat in extremis, care îi finanţează urmă­torul pas în artizanat: păpuşi fabricate în serie, după specificaţiile lui.

„El gusto por la belleza”, răspunsul alunecosului sponsor la „de ce”-ul insistent al lui Enzo, are bătaie mai lungă, el considerându-se un artist („ca poeţii sau pictorii”) lucrând cu lutul genomului uman. Spectatorul, om­ni­s­cient şi zguduit de magnitudinea acestui Complex al lui Dumnezeu, aşteaptă în van darea aramei pe faţă, frustrat de indiciile re­gizorale presărate la tot pasul: păpuşile din seria zero, acum desăvârşite, din porţe­lan, „cu ochi mobili de sticlă, păr uman (şi blond, cum altfel?), până şi mâini şi degete articulate”, se profilează pe retina noastră ca metafore abia voalate pentru eugenia practicată de fapt de Mengele. În paralel, pe fundal, misterul opresiv al vilei de peste drum unde alţi nazişti fugari aşteaptă evadarea, cu capul la cutie, atârnă peste orizontul muntos al staţiunii din Patagonia – fermecătoare ca o vedere vie prin lentila DoP-ului Nicolas Puenzo.

Refugiul, idilic şi infam, ajunge la final să ne bântuie în egală măsură ca pre­zenţa faux-familiară simulată la milimetru de Bren­demühl. Apariţia lui Mengele în această comunitate rurală germanofilă, deşi efemeră şi fictivă în viaţa lui Lilith însăşi, rămâne, la aproape 40 de ani după moartea sa accidentală, o pată realmente cutremurătoare pe istoria Argen­tinei. Mai rar găsim un film năs­cut dintr-o ruşine naţională care să îndrăz­nească, şi să reuşească, o abordare narativă captivantă, de sine stătătoare – chiar şi în absenţa informaţiilor istorice relevante – în orice sală de cinema.