Wolf D. Prix. Mereu cu gândul la următorul pas

În legendarul an 1968, când a luat naştere biroul Coop Himmelb(l)au, poziţionat din start într-un mod radical anti-tradiţional şi anti-funcţionalist, puţini s-au gândit şi au crezut că va ajunge să aibă aproape 600 de proiecte realizate în întreaga lume… poate nici chiar arhitecţii Wolf D. Prix şi Helmut Swiczinsky. După 40 de ani în care s-au adunat numeroase experienţe ca profesor, arhitecturi care au crescut constant ca amploare urbană şi funcţională, mai multe birouri regionale, expoziţii şi conferinţe în întreaga lume, articole, cărţi şi premii internaţionale, Wolf D. Prix este cu siguranţă unul dintre arhitecţii „star” ai momentului. Acest lucru nu este văzut însă ca o povară, dar nici ca o poziţie de superioritate în breaslă sau ca o capcană a superficialităţii, ci din contră, e perceput ca o mare oportunitate: oportunitatea de a păstra o poziţie strategică în relaţie cu clientul şi multiplele forţe care influenţează astăzi arhitectura şi de a putea împinge astfel permanent limitele. Inovaţia şi autenticitatea într-o lume din ce în ce mai complexă sunt valori esenţiale în discursul profesional al arhitectului Prix: mereu cu privirea către cerul albastru şi cu gândul în înalt, spre următorul pas.

Interviu realizat de: Viorica Buică

Prezent la Bucureşti pe 5 martie, ca invitat special al Conferinţei Internaţionale de Arhitectură INGLASS (un eveniment organizat de ABplus Events şi Ordinul Arhitecţilor din România), profesorul Wolf D. Prix a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu pe care vă invităm să-l citiţi în continuare.

Viorica Buică: În cadrul conferinţei pe care aţi susţinut-o la Bucureşti, aţi prezentat proiectul Musée des Confluences, a cărui construcţie a durat mulţi ani. Aveţi aceeaşi perspectivă asupra unui proiect, asupra soluţiei pe care aţi oferit-o, şi după finalizarea lucrărilor de construcţie?
Wolf D. Prix: Se spune că dacă un arhitect nu reuşeşte să gândească cu treizeci de ani înainte, atunci, în cazul în care construcţia clădirii durează, să spunem, zece ani, el este cu zece ani în urmă la momentul demarării lucrărilor de construcţie. Prin urmare, în arhitectură, este foarte important să ai o viziune clară asupra viitorului. Dacă nu gândeşti la un randament de 150% la sută, vei avea mereu de pierdut, pentru că vei pierde cel puţin 80%.

V.B.: Ce înseamnă inovaţia pentru dumneavoastră?
W.D.P: Întotdeauna îmi propun să pun în practică idei noi în domenii vechi. Adică, aplic întotdeauna idei noi atunci când vreau să creez programe inovatoare, forme originale, un nou „gestalten”. Am întotdeauna în vedere maxima germană care spune că în „planung” (proiectare), cuvântul cheie este „ahnung”, care înseamnă „previziune”, „anticipaţie”.

V.B.: Aţi afirmat că v-aţi bucurat de ocazia de a vizita ţara lui Constantin Brâncuşi. Cum vă raportaţi la opera sa?
W.D.P.: M-a bucurat foarte mult acest lucru, pentru că Brâncuşi a fost un artist, un sculptor a cărui operă a evoluat în mod constant. Niciodată nu s-a ataşat de un stil unic, a evoluat de la o sculptură la alta. Acesta este şi scopul meu: niciunul dintre proiectele mele nu seamănă cu cel anterior. Din contră, fiecare proiect reprezintă o evoluţie din mai multe puncte de vedere: structură, materiale, tip de program… Întotdeauna mă gândesc la pasul următor.

V.B.: În ce fel munca arhitecţilor poate aduce un plus de valoare lumii contemporane?
W.D.P.: Introducând inovaţia în societate, în viaţa de zi cu zi. Consider că arhitectura este limbajul tridimensional al societăţii. Şi, dacă rămâi într-un acelaşi punct, acest limbaj nu se poate dezvolta, nu poate evolua. Nu mă refer aici la o limbă vorbită, ci la limbajul gândirii. Prin urmare, cred că cel mai nobil scop al arhitecturii este de a finaliza construcţia Turnului Babel.

V.B.: Multe dintre proiectele dumneavoastră recente prezintă abordări diferite asupra spaţiului public. De ce este spaţiul public o problemă crucială în zilele noastre? Şi ce presupune a-l face mai bun pentru oameni şi pentru oraşe?
W.D.P.: Cred că spaţiul public este în primul rând locul unde oamenii se pot întâlni, nu virtual, ci în persoană. Cred că acest lucru este foarte important în societatea contemporană, care se mută din ce în ce mai mult în realitatea virtuală. Din anumite puncte de vedere, acesta este un lucru bun, însă contactul personal şi posibilitatea de a privi în ochi persoana pe care o întâlneşti – nu pe Skype, ci în realitate – sunt extrem de importante. Altfel, umanitatea va dispărea. (râde)

V.B.: Care sunt provocările şi diferenţele, dacă se mai poate vorbi despre ele, pe care le presupune faptul de a construi în diferite zone ale lumii? Ne-aţi prezentat proiecte realizate în Europa, în oraşe mici şi mari, în SUA, în China.
W.D.P.: Da, situaţia este similară cu cea din Evul Mediu sau din Renaştere. În acele vremuri, arhitecţii şi constructorii se deplasau dintr-un oraş în altul. Erau nevoiţi să facă acest lucru. Astăzi, deplasările au loc la o scară mult mai mare. Clienţii din China îmi cer să realizez un proiect sau clienţii din oraşul meu natal îmi cer acest lucru etc. Deci, ne deplasăm, la fel ca în Evul Mediu. Diferenţa este că acum avem toalete în mijloacele de transport.

V.B.: În această societate globalizată, cum vă raportaţi la context? Mai este important contextul?
W.D.P.: Cunosc teoria legată de raportarea la context. Cred că cei mai talentaţi arhitecţi sunt cei care întotdeauna au reuşit să demonstreze că, de fapt, contextul este cel care trebuie să reacţioneze la prezenţa noii clădiri, şi nu viceversa.

V.B.: Expoziţia organizată la Berlin în 2012, cu ocazia aniversării dvs., conţine o secţiune dedicată planificării urbane. Care este viziunea dvs. asupra oraşului viitorului?
W.D.P.: În prezent, lucrăm la un program de cercetare ce compară dezvoltarea şi activitatea creierului uman cu dezvoltarea şi activitatea unui oraş. Unul dintre punctele importante – deja am finalizat acest prim punct – este o idee avansată de noi, care spune că nu e important să construieşti şiruri lungi de clădiri, important e ca liniile de transport ale energiei electrice să fie lungi. Deci, cum am spus şi în cadrul conferinţei, pentru noi prioritatea este ca aceste clădiri pe care le proiectăm să creeze energie electrică, nu doar să o economisească. Acesta este primul pas în cadrul programului nostru de cercetare. Pasul următor va fi studierea mecanismelor de decizie, a activităţii acelor zone ale creierului uman responsabile cu luarea deciziilor, pentru că ele se aseamănă foarte mult cu problemele legate de planificarea oraşelor. Am comparat, de exemplu, dezvoltarea oraşului São Paolo cu dezvoltarea creierului şi am descoperit că zonele problematice din São Paolo coincid cu zonele problematice din creierul uman. Centrele comunicării sunt aceleaşi. Este foarte interesant. Cercetătorii japonezi au realizat un studiu în cadrul căruia au amplasat o ciupercă monocelulară pe o machetă a oraşului Tokio şi ciuperca s-a dezvoltat de-a lungul reţelei existente a metroului. Prin urmare, ne întrebăm dacă se poate ca în procesul de proiectare să putem începe să folosim alte paradigme şi alte idei decât cele de până acum. De fapt, acesta a fost punctul de plecare al studiului, care va fi finalizat peste un an. Consider că metodele convenţionale ale planificării urbane sunt depăşite, pentru că distrug mai mult decât creează şi, într-o zi, oamenii îşi vor da seama de acest lucru şi vor reacţiona.

V.B.: De fapt, devine din ce în ce mai clar că e nevoie de o schimbare radicală de perspectivă pentru că lucrurile să evolueze într-o direcţie bună.
W.D.P.: Da, dar nu putem face acest lucru privind înapoi, trebuie să creăm un nou punct de vedere. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, trebuie să creăm noi forme de expresie estetică. Ştiţi, ideea de sustenabilitate are mult de pierdut tocmai din cauza că nu propune şi noi forme estetice.

V.B.: Anul trecut, aţi criticat Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi aţi spus că modul în care este organizată trebuie schimbat. Ce părere aveţi despre tema propusă de Rem Koolhaas pentru 2014?
W.D.F.: În pamfletul meu, am spus că mi-aş dori ca Rem Koolhaas să fie numit curator al Bienalei. Pe atunci, era doar un zvon şi de aceea am spus că va dura mult timp până să fie ales curator. Este unul dintre cei mai inteligenţi arhitecţi care activează la oră actuală. Nu pot să mă pronunţ cu privire la temă, pentru că nu ştiu care va fi aceasta. Am auzit că Rem Koolhaas va încerca să prezinte invenţiile arhitecturale ale secolului 20. Sper că nu va trece cu vederea problema impactului social al arhitecturii. Ultima Bienală a fost extrem de plictisitoare, cu o temă foarte convenţională şi lipsită de relevanţă.

V.B.: Credeţi că povestea biroului dvs. de arhitectură, evoluţia sa, este încă posibilă în zilele noastre pentru birouri mai tinere? Vreau să spun, după mai mult de 40 de ani de carieră, aveţi acum posiblitatea de a construi proiectele pe care doriţi să le construiţi, la scară mare, în mai multe zone ale lumii, de a îmbunătăţi calitatea vieţii oraşelor şi oamenilor. În contextul actual, credeţi că o astfel de evoluţie mai este posibilă pentru ţinerii arhitecţi?
W.D.P.: N-ar trebui să mă întrebaţi pe mine, ar trebui să-i întrebaţi pe tinerii arhitecţi.

V.B.: Vă întreb pentru că aţi declarat în mai multe interviuri şi conferinţe că economia şi politica au o influenţă din ce în ce mai mare asupra arhitecturii. Şi, în contextul acestei realităţi, ce strategie ar trebui să adopte arhitecţii pentru a-şi realiza visurile?
W.D.P.: Cred că tinerii arhitecţi ar trebui să înveţe ce înseamnă rezistenţa. Mă refer la rezistenţă în faţa comercializării şi raţionalizării arhitecturii, pentru că altfel vor deveni sclavi ai lumii turbo-capitaliste. Or, dacă vrem să schimbăm lucrurile, trebuie să opunem rezistenţă ideilor din „mainstream”. Nu este vorba doar de „gestalt” sau doar de formă. E vorba şi de faptul că tinerii arhitecţi trebuie să regândească programul primit de la client. Şi, dacă proiectul lor nu este acceptat, trebuie să reziste şi să refuze comanda, aşa cum am făcut şi noi.

V.B.: Pentru că aţi fost invitatul special al unui eveniment dedicat folosirii sticlei în arhitectură, aş dori să vă întreb care este relaţia dvs. cu materialele, cu aspectele tehnologice ale construcţiei?
W.D.P.: În primul rând, părerea mea despre industria construcţiilor sună în felul următor: industria construcţiilor este cea mai idioată industrie. Dacă industria automobilistică de exemplu, ar gândi la fel ca industria construcţiilor, am circula şi astăzi în trăsuri cu cai. Prin urmare, scopul nostru este de a găsi companii inteligente, competente, inovatoare, cu care să colaborăm pentru a găsi noi soluţii pentru viitor.

V.B.: La final, aş vrea să vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre pasul următor, la care vă gândiţi în prezent.
W.D.P.: Planificare urbană. În prezent, lucrăm la o serie de masterplanuri, pe baza ideilor pe care le-am menţionat mai devreme. Şi cred că putem, într-adevăr, să propunem idei noi pentru oraşele viitorului. Se estimează că, în următorii ani, migraţia spre oraşe va creşte, iar peste 50 de ani, 80% din populaţia lumii va trăi în oraşe. Prin urmare, trebuie să regândim de la zero modul de viaţă, traficul, transportul şi întreaga infrastructura.

V.B.: V-aţi gândit la un anumit oraş unde să puteţi începe punerea în aplicare a viziunii dvs.?
W.D.P.: Nu, pentru că, în momentul de faţă, lucrăm la o serie de scenarii urbane ce includ toate componentele unui oraş. Nu este vorba numai de arhitectură, ci şi de planificarea dezvoltării sociale, ca să putem fi în măsură să oferim propuneri inovatoare primarilor, pentru că ei sunt factorii de decizie pentru oraşul viitorului. De exemplu, în Viena, în districtul 21, populaţia este foarte îmbătrânită. Pentru că banii proveniţi din impozite pe acest district sunt din ce în ce mai puţini, primăria nu poate construi sau moderniza infrastructurile şi aşa mai departe. Prin urmare, noi le propunem următorul scenariu: dacă vor ca oameni tineri să vină să locuiască în acest district, să se gândească la nevoile lor şi la modul de viaţă pe care şi-l doresc. E nevoie de mai multe şcoli, parcuri, grădiniţe. Sau, poate, vor să invite imigranţii să locuiască în oraş. În acest caz, din nou, trebuie să regândească modul de viaţă, aspectul parcurilor, totul. Autorităţile trebuie să ia în considerare felul în care tinerii şi imigranţii pot aduce înapoi diversitatea urbană şi valoarea. De asemenea, autorităţile trebuie să se gândească şi la moduri în care, pornind de aici, pot obţine mai mulţi bani de pe urmă impozitelor, pe care îi pot folosi pentru a moderniza infrastructura, „hardware”-ul oraşului. Astfel, prin aceste propuneri, putem, desigur, să prezentăm noi posibile formate şi tipologii pentru clădiri, însă nu acesta este cel mai important aspect. Cel mai important aspect este strategia dezvoltării urbane.

V.B.: Cu alte cuvinte, nu propuneţi o soluţie precisă, ci o serie de scenarii ce pot fi adaptate unor diverse nevoi.
W.D.P.: Exact, e vorba de un scenariu dinamic ce presupune un sistem de feedback care permite modificări o dată la trei ani. Vreau să spun că arhitectura trebuie să se adapteze, să se erijeze într-o nouă poziţie. Este foarte interesant şi este ceea ce vreau să fac acum. Acesta este următorul pas pentru biroul nostru. Şi, în momentul de faţă, ne interesează mai mult planificarea urbană decât proiectarea de clădiri. Dar, bineînţeles, eu voi proiecta în continuare şi clădiri, îmi place foarte mult să proiectez clădiri.