Zaha Hadid
În anii ’20 ai secolului trecut, rusul Kazimir Malevici iniţia mişcarea suprematistă, o formă extremă a abstracţionismului geometric precepută ca o „eliberare de lumea obiectuală”. În timpul relativ scurt care s-a scurs până la instaurarea regimului comunist, de la forma elementară a pătratului negru pe fond alb, Malevici a trecut repede la suprematismul spaţial, colorat, în care forme geometrice umplute cu culoare sunt de regulă dispuse în diagonală, pentru a transmite ideea de dinamism. Cincizeci de ani mai târziu, studentă la „Architectural Association” în Londra, Zaha Hadid a preluat compoziţiile abstracte ale lui Malevici şi le-a oferit funcţionalitate, transformându-le în proiecte de arhitectură vizionare. A fost primul pas către impunerea unui nou stil în arhitectură, cu o abordare inovatoare a spaţiului şi un curaj extraordinar de a problematiza forma.
Născută pe 31 octombrie 1950 în Bagdad, Irak, Zaha Hadid a obţinut, înainte de a veni să studieze arhitectura la Londra în 1972, o diplomă în Matematică. Şi-a finalizat studiile cu merite deosebite şi în 1977 a început să lucreze împreună cu Rem Koolhaas şi Elia Zenghelis la „Office for Metropolitan Architecture”, unde a şi devenit partener. La începutul anilor ’80, şi-a înfiinţat propriul birou de arhitectură şi a început să exploreze capacităţile proteice ale formei. Proiectele sale îndrăzneţe, propunând un nou tip de spaţialitate, au fost privite şi primite cu multă circumspecţie şi considerate mai degrabă utopice decât realizabile. „Dacă există 360 de grade, de ce să te limitezi la unul singur?”, astfel a ales arhitecta să-şi explice formele dinamice şi complexe. Puţini au fost însă cei care au apreciat şi încurajat arhitectura propusă în anii ’80 de Zaha Hadid şi timp de aproape 15 ani proiectele ei au rămas pe hârtie. După ce câţiva investitori au avut curajul şi deschiderea să o lase să construiască (Vitra Fire Station, Pavilionul Lfone, ambele din Weil am Rhein etc.), proiectele şi comenzile de arhitectură au crescut în mod exponenţial. La fel şi faima arhitectei, succesul şi valoarea sa fiind recunoscute internaţional prin prestigiosul Premiu Pritzker ce i-a fost acordat în 2004.
La începutul carierei sale, Zaha Hadid a fost destul de puternic influenţată de limbajul modernist, dar de cel prim şi revoluţionar, cel al avangardelor. Suprematismul lui Malevici şi al elevului său El Lissitzky, care a avut un rol important în conturarea esteticii Bauhaus, a fost transpus în arhitectură sub forma unei explozii, a unei transformări radicale ce pulverizează forma. Picturile şi desenele din anii ’80 ale arhitectei londoneze sunt plasate sub semnul deconstructivismului, formele arhitecturale fiind generate prin suprapuneri de layere ce imprimă ochiului şi apoi întregului corp ideea de mişcare, de viteză. Un moment important în această trecere conceptuală de la desenul pur la spaţiul tridimensional, posibil construit, l-a constituit instalaţia realizată în 1992 de Zaha Hadid pentru expoziţia dedicată Avangardei Ruse la Muzeul Guggenheim din New York. Arhitecta a luat o pictură a lui Malevici şi a suprapus-o pe planul clădirii realizat de Frank Lloyd Wright, invadând muzeul şi creând planuri compozite, într-o mişcare fluidă, spaţială.
Plecând de la aceste premise moderniste, Zaha Hadid a dezvoltat continuu ideea spaţiului dinamic până la a articula o estetică proprie, îmbogăţită şi îmbunătăţită cu fiecare proiect. Prima clădire de amploare construită a fost Remiza de Pompieri pentru Vitra (1989-1993), o firmă cu o tradiţie îndelungată în mobilierul avangardist, de calitate. Silueta clădirii din Weil am Rhein a luat naştere din intersectarea liniilor de forţă generate de împrejurimi (dealuri, drumuri etc.), iar structura liniară permite spaţiului să se adapteze diverselor funcţionalităţi fără a-şi pierde din fluiditate. Ermetică dintr-o perspectivă frontală, clădirea îşi dezvăluie interioarele doar dacă este privită în mod perpendicular. Câţiva ani mai târziu, tot în Weil am Rhein, Zaha Hadid a construit un pavilion expoziţional, perfect integrat în peisaj şi excepţional prin îmbinările şi trecerile subtile între spaţii. Ceea ce din punct de vedere tradiţional ar fi dovedit lipsa de ordine şi claritate s-a transformat aici în semnele unei noi ordini a spaţiului, mult mai complexă şi mai nuanţată.
În anii ce au urmat, Zaha Hadid, partenerul său Patrick Schumacher şi ceilalţi arhitecţi din echipa lor au lucrat intens la o serie de proiecte, multe câştigătoare ale unor concursuri internaţionale. Dintre acestea amintim Opera din Cardiff (Wales, Anglia), o clădire ce trimite formal către un colier de „pietre preţioase” ce închide la interior o generoasă piaţă publică, şi Depozitul terminal Hoenheim-Nord din Strasbourg (Franţa), un joc interesant de plăci, linii orizontale şi verticale, turnat în beton. În jurul anului 2000, proiectele aflate în construcţie sau finalizate au devenit din ce în ce mai numeroase. Inaugurată în 2002, trambulina de schi Bergisel din Innsbruck, un hibrid ce adăposteşte spaţii sportive extrem de specializate şi spaţii de relaxare publice, a devenit repede o marcă a orăşelului-staţiune. Muzeul de artă contemporană din Cincinnati (Ohio, SUA), aflat la intersecţia a două importante artere urbane, conţine spaţii pentru expoziţii temporare, instalaţii, performance-uri (nu pentru o colecţie permanentă), precum şi săli de cursuri, birouri, un magazin, o cafenea şi spaţii publice. Renunţând la „cubul alb” în care se expune arta, Zaha Hadid a conceput un spaţiu proteic, mereu suprinzător, care îl conduce şi îl atrage pe vizitator. Multiplele perspective generate de contorsionările şi ruperile spaţiului îl îndeamnă pe vizitator la o explorare continuă, oferindu-i o experienţă muzeală inedită.
Din 2003, se află în construcţie Centrul Naţional de Artă Contemporană din Roma, un soi de „grefă urbană” concepută ca o coajă a sitului. Cu o multitudine de spaţii publice libere, clădirea se „dăruieşte” oraşului, devenind o continuare firească a acestuia. Construcţia pune din nou în discuţie spaţiul muzeal neutru şi alb, generat de utopia modernistă, şi încearcă să dinamizeze expunerea printr-un permanent dialog interior-exterior, ce are ca punct de plecare elementul „perete/zid”. Un proiect din aceeaşi categorie este Extinderea Muzeului Ordrupgaard din Copenhaga, un loc unde Zaha Hadid a explorat relaţiile formale dintre componentele muzeului şi grădina ce-l înconjoară.
De un mare succes s-a bucurat Centrul de Ştiinţă Phaeno din Wolsburg (Germania), un proiect conceput ca un obiect misterios care să stârnească curiozitatea şi care să-i invite pe trecători să-l descopere. Situată într-o zonă specială a oraşului, în care se găsesc clădiri semnate de Aalto, Scharoun şi Schweger, clădirea închide inelul central nordic al oraşului şi constituie o trecere către noua autostradă. Din punct de vedere formal, pune în evidenţă o logică aparte a structurii volumetrice: etajele nu sunt aşezate unul deasupra altuia şi nici nu sunt „închise” de acelaşi acoperiş. Volumul uriaş din beton este susţinut şi în acelaşi timp structurat de o serie de conuri în formă de pâlnie, unele folosite pentru acces, altele pentru iluminat. Tot în Germania, la Leipzig, Zaha Hadid a realizat noua fabrică BMW, o clădire cu fome organice şi inovatoare, dar care la interior corespunde perfect exigenţelor funcţionale.
Interesul pentru evoluţia oraşelor şi pentru contextul urban contemporan a determinat-o pe Zaha Hadid să abordeze şi proiecte mai mari, de urbanism. Astfel, a conceput masterplanuri pentru mai multe oraşe, printre care Singapore şi Bilbao. În acelaşi timp, nu a lăsat departe nici cadrul intim al locuirii şi a produs mai multe piese de mobilier şi amenajări interioare, în acelaşi spirit organic şi experimental (folosind în special Corianul).
În cele mai noi proiecte, Zaha Hadid a trecut de la betonul destul de rigid la materiale şi mai fluide precum sticla laminată, probabil o nouă etapă în demersul utopic de a elibera arhitectura de constrângerile terestrului.