Școala de la Piscu – Un loc viu

Adriana și Virgil Scripcariu, o familie cu preocupări în lumea artei – ea istoric de artă, el sculptor – trăiesc de 13 ani la Piscu, un fost sat de olari din vârful județului Ilfov (36 km de București). În timp, au dezvoltat aici un spațiu cultural vizitat foarte mult de copii, dar și de adulți care caută să petreacă un timp în preajma meșteșugului olăritului. Locul cuprinde ateliere, o mică școală primară, expunere de ceramică țărănească locală, toate se adună sub denumirea Școala de la Piscu. Începând cu anul 2017, Școala de la Piscu a pășit în cel mai temerar proiect al său, ridicarea unui muzeu-școală: Muzeul Oalelor de Pisc. 

Când ați văzut satul Piscu întâia oară, cum era pe vremea aceea, ce s-a schimbat de atunci?
Am ajuns prima dată la Piscu în 2004. Era o vară toridă și noi eram în căutarea unui loc în care să ne stabilim cu familia, în afara orașului. Pe atunci, curentul de plecare din oraș era la început. Am găsit un sat liniștit, fără trotuare, cu șanțurile pline de corcoduși în rod. În scurt timp aveam să aflăm că nimerisem într-un fost sat de olari. De atunci și până azi, satul tot liniștit, fără trotuare și cu corcoduși a rămas. S-au ridicat ceva case noi și s-au dărâmat ceva case vechi. În 2004, lucrau 8 olari, acum mai lucrează doar 3. Câteva familii de „boieri de la oraș” s-au mai instalat de atunci în sat, iar gura lumii tot nu prea înțelege… de ce?

Ce v-ați imaginat că veți face în sat/cu casa?
De când am aflat că este un sat de olari, am știut că ne vom ocupa de patrimoniul cultural al satului și de educație. Aveam pe atunci doi copii preșcolari și ne gândeam că a lucra cu copiii din comunitate era un mod de a ne integra și a ne face utili. În 2007, am avut primul nostru proiect cu finanțare AFCN. Cât privește casa, am vândut un apartament pe Calea Moșilor la etajul 7 și așa am pornit construcția la Piscu. Casa și atelierul de sculptură au fost ridicate în 2005 la roșu, apoi, încet-încet, s-au finalizat pe măsură ce deveniseră deja utile, adăpostindu-ne traiul și munca. Am avut șansa de a lucra cu un arhitect cu care ne-am înțeles de minune, Cristian Bălan. Casa pe care dorea el s-o construiască era cea pe care ne doream noi s-o avem. Mă mir mereu cum de casa ne împlinește într-atât nevoile, de parcă arhitectul ar fi văzut prin timp cum va fi viața noastră peste 10-15 ani. Familia a crescut, la parterul casei funcționează de 9 ani o foarte mică școală primară.

Cât a durat de la prima vizită până să vă mutați să demarați Școala?
În vara lui 2004, am cumpărat terenul, în 2005, s-au ridicat clădirile la roșu. În 2006, am început să locuim la Piscu, primele 6 luni… într-o rulotă. În 2006, înainte de Crăciun, am intrat în casă, așa cum a fost. Proiectele în sat le-am început în 2007, iar în 2011 s-a deschis Școala Primară Agatonia.

Ce are special atelierul/Școala/locul?
Cei care vin aici – și vin mulți – spun cel mai adesea că simt o liniște aparte și un sentiment de conectare cu frumusețea obiectelor, care îi animă. Peisajul – câmp deschis cu capăt de perspectivă, Mănăstirea Țigănești – vara lanuri de grâu și o linie a orizontului joasă, cu mult cer deasupra. Apoi universul artistului, pe care îl descoperi plenar odată intrat în atelierul de sculptură și îl observi apoi fragmentat în orice ungher al curții. Materiale în cea mai mare parte frumoase: cărămidă, olane, lemn, sticlă. O arhitectură inspirată de culele oltenești și totodată funcțională în contemporan.

Ce anume face din Piscu un sat?
Piscu este încă un sat. Prin felul în care este structurată locuirea. În majoritatea zonelor, căminele de casă sunt cele seculare. Doar asfaltul rupe acum legătura fluidă de glod și iarbă dintre porțile de peste uliță. Satul este încă parcă plantat în natura care inundă locuirea cu culori, sunete și miresme. În zilele de sărbătoare ulițele forfotesc încă de femei cu tăvi încărcate de mâncare de pomană. Toamna miroase a fum de frunze, a zacuscă și rachiu, iar zorii zilei este întâmpinat de triluri de păsări și strigăte de cocoș. Lumea se adună încă la priveghiuri și duminica e încă zi de odihnă.

Ați continuat să înviați satele, transferând, într-un fel, sufletul de la Piscu la Țigănești. Cum v-ați apropiat de acel loc?
La începutul anului 2018, la inițiativa Școlii de la Piscu, satul Piscu s-a înfrățit cu un sat de dincolo de Prut, Țigănești, un fost sat de olari din vechii codri ai Basarabiei. Împreună am dezvoltat un proiect de cercetare și valorizare culturală a patrimoniului local. La Țigănești am descoperit un sat cu mult mai sat decât Piscu. Pe lângă logistica satului de demult, rămasă așa din pricini financiare – drumuri de țară, întuneric pe străzi noaptea – am găsit aici o comunitate în care se păstrează parte dintre obiceiurile vechi. La Țigănești se țin încă 7 hore pe an. Horele se țin în centrul satului, cu participanți de toate vârstele, la Rusalii se curăță fântânile și se împodobesc cu crengi de tei, iar feciorii sunt încă onorați la vârsta maturității fiind săltați pe brațe și urați în mijlocul horei.

Cum s-a transformat școala în muzeu?
Încă de la prima descindere, de când am început să descoperim oalele vechi ascunse prin podurile oamenilor, ne-am gândit – gând în oglindă cu cel de la Piscu – că ar fi frumos ca în sat să ia naștere un muzeu. Și cei de la Țigănești își doreau asta, atât că nu știau cum să înceapă. În curtea gimnaziului nou de la Țigănești se află vechea școală, o clădire din piatră, ridicată în anii ’60, care a fost, pe rând, școală generală, școală primară și, într-un final, grădiniță. La începutul lui 2018, această clădire devenise un depozit al școlii noi. În vara lui 2018, vechea școală a fost dezbrăcată de straturile succesive de tencuieli, vopsele și faianță și a fost îmbrăcată la interior într-o haină nouă de tencuială de pământ și apoi văruită. Podelele au fost scoase și înlocuite cu plăci ceramice. Într-un hei-rup neașteptat, cot la cot cu un grup bine legat de localnici – angajați ai școlii și ai primăriei – locul s-a transformat într-o lună într-un spațiu curat, cu date vizuale de cadru muzeal. Aici au fost aduse treptat obiecte, între care cele mai puternice: trei troițe de secol XIX, recuperate din cimitirul satului și restaurate. Virgil Scripcariu a gândit conceptul de expunere și a coordonat etapele de lucru.

De unde au venit țiglele de pe jos?
Țiglele au venit chiar de la Piscu. Sunt țigle de acoperiș cărora le-a fost tăiată curbura transformându-se astfel într-un paviment frumos. Aventura cea mare a fost transportarea lor, din spațiu UE în spațiu non-UE: acte, telefoane, vamă, declarații….

Câți oameni au lucrat?
Echipa de lucru de la muzeu a fost formată din cca.15-20 de oameni, majoritar femei. Țigăneștiul este un sat condus de femei, mulți dintre bărbați fiind plecați la muncă în străinătate. Au lucrat la tencuieli, la șpaclu, la mătură, la toate, doamna primar, secretara de la primrie, directoarele de la școală și grădiniță… În România nu cred că s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Pe 16 septembrie 2018, într-un scenariu aproape neplauzibil pentru noi, cei care cunoșteam care fusese punctul de pornire, se inaugura prima formă a muzeului, cu o participare numeroasă din partea localnicilor și a unei echipe culturale din județul Ilfov.

Cum a făcut Virgil basorelieful? Din ce material?
O provocare a fost punerea în valoare a sobelor, acel tip de sobă încorporată în perete care încălzește simultan două încăperi. Când le-am găsit aceste sobe erau îmbrăcate în faianță. Noi am decapat faianța și le-am făcut o tencuială de pământ, cu paie tocate și balegă de cal. În una dintre încăperi, pe sobă a fost modelat un relief cu Adam și Eva, după un desen realizat de o fetiță, inspirat de o icoană pe sticlă. Desenul incizat în tencuială a fost transformat în relief cu ajutorul aceluiași material combinat, apoi acoperit cu o mână de var.

Interviu publicat în igloo 192_Rural