fbpx

Amenajări hipsterești (şi criza imigrantilor)

[mp_row]

[mp_span col=”12″]

Nu cu multă vreme în urmă, un client mai vechi ne-a căutat din nou pentru a face un proiect de amenajare interioară, pentru un spaţiu care se dorea să fie ceva între restaurant, bar, club şi altele asemenea. Dacă funcţiunea era clară, cam la fel era şi direcţia dorită în tratarea plastică a spaţiului: hipsteresc. Cu această temă de proiectare nu atât simplă cât mai ales foarte limpede, am încercat să ne construim noi singuri reperele între care să putem naviga cu proiectul

După ce ne-am găsit o temă în jurul căreia să putem broda fără prea multe constrângeri inutile, am cerut un plus de direcţie în legătură cu materialitatea dorită a spaţiului. Răspunsul pe care îl intuiam oricum a fost, în rezumat: cu de toate. Mult lemn, nu foarte scump. Asta din urmă, deşi pare din alt registru, setează în fapt nivelul calitativ şi, deci, al materialităţilor pe care ţi le poţi îngădui. Dintr-una într-alta, am desenat şi s-a executat respectivul loc, cu inerentele şi inevitabilele devieri, derogări şi adaptări, prietenii ştiu ce zic, dar asta-i viaţa, arhitectura în România este o meserie în care talentele adaptative sunt la fel de importante precum celelalte.Să nu credeţi că intenţia mea era să mă plâng cumva, ba dimpotrivă, treaba a fost până la urmă foarte veselă şi a mers nici mai prost nici mai bine decât în alte dăţi.

Experienţa asta personală se voia introducerea la ceea ce intenţionam de fapt să spun în continuare. Nu se poate ca şi alţii, cei atenţi la lumea care-i înconjoară să nu fi remarcat un anumit soi de must be în amenajările recente ale spaţiilor publice din categoria celui de mai sus. Peste restaurantele, cluburile, barurile, cafenelele şi derivatele lor post-postmoderne vântul conceptual pare să bată din aceeaşi direcţie, chit că aduce cu el scenarii, culori sau obiecte diferite. Pe scurt, astăzi, dacă vrei să ai succes la publicul cool, conectat, trebuie musai să o arzi în registrul totalei dezinvolturi „creative”.Să practici şi să cultivi oximoronul stilistic, paradoxul formelor, dialectica materialităţilor şi texturilor.

Câteva cuvinte îmi par să definească elementele formale şi conceptele-cheie. În engleza necesară şi de bon ton ele s-ar numi, probabil: patchwork, everything goes, smart recycling, iar în româna reziduală: relaxare stilistică şi formală, contraste şi asocieri surprinzătoare. Există deja câteva repere – a se citi locaţii în româna nouă sau doar locuri în cea ceva mai veche – devenite iconice atât prin calitatea spaţiului, cât şi prin frecventarea asiduă de către elita cool, precum şi câţiva arhitecţi care reuşesc să exceleze în această artă a citatului, a colajului, a suprapunerii bine temperate. Care, să ne înţelegem, are nevoie de talent şi pricepere pe bune. Iar unele dintre aceste locuri sunt cu adevărat foarte reuşite, câştigătoare de premii şi cu reale expuneri internaţionale.

Scopul meu nu era să fac însă apologia unui anume tip de a face amenajări, oricât de la modă în ultima vreme, ci mai degrabă să mă uit puţin în spatele lui şi să înţeleg de ce se face astfel şi ce vrea să zică asta. Pentru că, cernută prin lentila arhitecturii, lumea ar trebui să ni se arate mai complexă decât la o privire superficială şi dezinteresată, nu-i aşa? Astfel, traduse în termeni mai puţin specifici meseriei, observaţiile de mai sus ar putea fi formulate şi ca: transparenţă, toleranţă, lipsă de bariere. Sau: citare dezinvoltă din autori diverşi, palimpsest, colaj.

E pentru prima oară când miros, datorită arhitecturii, o schimbare de paradigmă culturală. E la scară mică, redusă la o „elită” activă cultural, dar e clar că cei care fac şi cei care consumă acest fel de a fi al spaţiilor nu mai vor să funcţioneze în schemele vechi, în ideologia conflictului, a alterităţii nocive, a refuzului celuilalt. Toate gesturile lor vorbesc despre acceptare, potrivire, dialog. Mult-discutatele valori europene, în care centralitatea se construieşte nu pe refuzul periferiei, ci pe inteligenta integrare a acesteia, par să-şi fi găsit un teritoriu de manifestare şi la noi. Alteritatea pare să fi devenit acceptabilă, bună, ziditoare. Celălalt nu mai e duşman, barbar, ci potenţial purtător de mesaje importante, folositoare. E de bine şi de speranţă dătător şi, cu toate acestea, mă simt dator să semnalez o tristă certitudine şi două dubii. Certitudinea este că spiritul de care vorbeam mai sus nu animă decât o infimă parte a societăţii, iar discursul referitor la posibilii imigranţi e o tristă şi solidă dovadă în sensul asta.

Pentru o mare majoritate a românilor alteritatea continuă să fie perfidă şi străinul un duşman, sau oricum o povară, aşa că mai bine stă la el acasă. Structurile mentale tradiţionale nu se lasă schimbate prea uşor. Primul dubiu este legat de asumarea reală şi profundă a valorilor corecte care duc la respectivele manifestări formale. Mereu bântuiţi de demonul şi dovediţi de uzul formelor fără fond, mă întreb adesea dacă nu facem iarăşi decât să copiem mecanic ceea ce ştim că se poartă în lumea către care privim cu mereu înnoită fascinaţie. Al doilea ar fi preluarea fără rest şi distanţă critică a unei neo-ideologii în care corectitudinea politică şi auto­cul­pabilizarea post-colonială (total nejustificată la noi) fac ravagii şi sunt pe cale să rui­ne­ze chiar fundaţiile culturii europene. Dacă ţări­le bogate au de expiat păcate istorice şi dacă acceptă să o facă cu riscul demolării a secole de construcţii valoroase, e treaba lor. Noi ar trebui să alegem numai partea bună şi să o punem la treabă în contextul care ne e spe­cific şi la îndemână. Rămâne să şi putem…

 

[/mp_span]

[/mp_row]

Tag-uri:
Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0