Arhitectura ca o fensă

screen-shot-2018-12-04-at-12-06-58-pm

La sfârșitul anului trecut, când am stabilit temele revistelor din 2018 (da, suntem serioși și organizați), am decis că ar fi momentul să dedicăm un dosar tematic unui domeniu cândva atât de drag nouă: MarcaK. Pentru cei neinițiați în subiect, voi spune numai că termenul reprezintă numele unei rubrici pe care igloo-ul a adăpostit-o, sporadic și dezinvolt, de prin 2005 încoace. Ea, rubrica, după cum bine spunea același autor în urmă cu 13 ani, este, deci, o nișă, un ungher din igloo, în care vor fi înghesuite toate acele lucruri despre care, când vrei să vorbești, sau te pufnește râsul, sau te apucă disperarea. Având în vedere că k vine de la kitsch, iar cacofonia îi este constitutivă mărcii, acolo vom regăsi bibelouri, baluștri, carpete, manele, mitocani, marmură, milieuri și așa mai departe și așa mai departe, într-o dezordine demnă de starea națiunii. Pentru mai multe detalii biblio-istoriografice, săriți direct la pagina 180, unde introducerea Dosarului vă va lămuri, sper, cu asupra de măsură. Deși tonul rubricii noastre a pactizat îndeobște, cu deriziunea, aș vrea să nu vă lăsați totuși păcăliți, căci tema Dosarului nu este nici minoră și nici la mișto, fiindcă lucrurile, după cum se va vedea sau deja se știe, sunt extrem de grave.

Așa se face că, în vederea întocmirii Dosarului (istoric, după cum va confirma posteritatea), m-am văzut nevoit să revin, pentru un timp, la îndeletnicirea vremurilor inaugurale ale Mărcii: colectarea de imagini reprezentative, explicite, ka lumea! Am luat, de aceea, străzile la piciorul mașinii, respectiv al ana­tomiei personale, cu ochii căscați altfel decât de obicei – mai critic, mai analitic, mai vigilent, pentru a colecta, intermediat de aparatul foto din dotare, imaginile pe care urma să vi le ofer. După cum știm, are balta pește, așa că nu mi-a luat prea mult până să fac câteva constatări nu chiar optimiste, nu chiar purtătoare de speranțe, ca să nu zic de-a dreptul marcakcioase. Prima dintre ele ar fi că în România s-a construit se construiește în conti­nuare enorm. Foarte bine, ar putea zice unii, era fără îndoială nevoie, e semn că ne dezvoltăm, că țara merge, că oamenii are bani, are de lucru, are valoare. Așa și este, probabil, mai ales dacă evităm, din lehamite, profilaxie spirituală sau creti­nism congenital, raportările critice la ceea ce vedem, sau măcar simplele întrebări cum?  și de ce?… Dacă, însă, ușor demodați și nu tocmai politically corecți, alegem calea grea, dar dificilă a scrutării interogative a lumii, demodatul bine cu greu își mai poate găși locul în observațiile noastre. Dimpotrivă, mult-construitul ăsta recent poartă, în marea, enorma lui majoritate, stigmatul cumplit al mitocăniei, al stridenței, al incompetenței și imposturii, într-un cuvânt: al Mărcii K!

Și așa am ajuns la cea de-a doua constatare, derivată din prima, care nu a făcut decât să-mi confirme temeri vechi, de fapt înseși angoasele intemeietoare ale rubricii MarcaK: nou-construitul este, îndeobște, îngrozitor. Excepțiile sunt chiar mai rare decât inteligența între politicienii momentului. Am parcurs, în ultima perioadă, nenumărate străzi, în Bucureșți și în alte orașe, prin sate sau diverse stațiuni turistice și rezultatul este terrrifiant (cu 3 de „r” pentru un plus de efect): sunt prea multe zone în care nu întâlnești nici măcar o construcție decentă! Și nu vorbesc doar de teritoriile recent construite din nimic – cartiere satelit, zone periurbane etc. – locuri firești de manifestare a noului val, dar și zonele cu oarecare trecut construit, nepatrimonial sau cu puține elemente protejate, care s-au, cică, dezvoltat, adică s-au umplut de noua arhitectură ca de erupția purulentă a unei eczeme maligne. Adesea, chiar dacă, izolat și fortuit, mai apare câte o casă ceva mai normală, contextul, vecinătățile, urbanismul au grijă să o anihileze.

Desigur, știam ce se întâmplă. Nu mi-am redus, în ultimii ani, deplasările între Arcul de Triumf și Muzeul Antipa și nu mi-am făcut vacanțele exclusiv în centrul Londrei, ca să mă plâng de vreo surpriză neașteptată ori de vreun șoc cultural. Nici vorbă. Am constatat însă că am reușit cumva, în ultimii ani, să-mi blochez, profilactic și selectiv, chakrele estetice, ca să evit disconfortul acut pe care starea de excesivă conștiență ți-l produce în România. Căci ce altceva este, până la urmă și pe orice palier ai observa-o, existența și în special cea în comunitate, dacă nu o permanentă adaptare la și acceptare a agresiunilor (simbolice, desigur, ale) Celuilalt!? Ieșind deci, cu ocazia ocaziei cum vă spuneam, din învelișul protector al percepției controlate,
oroarea a căpătat proporții epice. Bineînțeles că am încercat să parez, ca de obicei, prin deriziune și umor, numai că și resursele astea s-au dovedit cam ca pădurile României: teoretic regenerabile, doar că ritmul tăierilor îl depășește cu mult pe cel al creșterii și replantărilor. Pe scurt, de la o vreme, deșertificarea dealurilor Harghitei s-a instalat și în mintea mea și nu mi-am mai găsit resurse de umor. Luatul în balon și târâtul în ridicol nu a mai funcționat. Am fost, treptat, copleșit, deși, credeți-mă, nu sunt vreo făptură delicată și limfatică, crescută în mediul steril al vreunei elegante reședințe nobiliare înconjurată de parcuri îngrijite și subtile pavilioane de ceai. Nici vorbă, am crescut la bloc și am bătut țara în lung și-n lat, în teniși și fără escortă. Și cu toate astea, în vremea din urmă m-am îngrozit. M-am îngrozit, pentru că am și capacitatea de a vedea în viitor. Și asta mi-a confirmat că arhitectura nu dispare imediat, ca o expresie agramată auzită la televizor, ca o manea urlată dintr-o de mășină care trece pe lângă tine, ca un politician semianalfabet de care în câțiva ani doar youtube-ul își va mai aminti câte ceva. Arhitectura, sau, mă rog, construcțiile care o formează, rămâne (da, chiar construcțiile rămâne, e corect și în ton cu subiectul!). Pe lângă arhitectură treci zilnic în drum spre casă sau serviciu, în arhitectură intri ca să lucrezi sau ca să dormi, o săptămână, la mare. La fel vor face și copiii tăi, și, din nefericire, tot în alea!

Bun, astea sunt faptele, efectele ușor observabile, dar de ce mama dracu’ se întâmplă asta? De-a lungul vremii, am înclinat să plasez cauzele în laxitatea sistemelor de prevenție,  control și fabricație, învinovățind, după caz, împreună sau separat, toți actorii jocului: autorități și proprietari, arhitecți și constructori, în ce ordine preferați. Deși rămân în continuare convins de vinovăția categoriilor de mai sus pentru dezastrul arhitectural al României, îmi pare că acestea sunt totuși doar instrumentele de punere în scenă a unei cauze mai profunde, de natură culturală, ce are de-a face, nici mai mult nici mai puțin, cu democratizarea accelerată a societății noastre. Aoleu! Democratizarea, democrația, am înnebunit? Stați puțin și nu vă enervați, că nu am luat-o chiar razna și nici nu am nimic cu democrația liberală, căreia prea mulți ticăloși i-au pus gând rău.

E, cred, limpede pentru oricine, că arhitectura și construcțiile s-au democratizat masiv, ajungând la îndemână oricui are destulă voință de a le practica. Probabil că entuziaștii vremii nu văd în asta nimic rău, numai că democratizarea insuficient sau incorect metabolizată a domeniilor ce presupun competențe specifice poartă în sine virusul perfid ce transformă egalitatea șanselor (esență democrației) în egalitatea competențelor (esența tâmpeniei). A avea devine a cunoaște și a putea devine a ști, pentru cine nu înțelege regulile jocului, și astfel se deschid ușile practicii incompetenței. Iar într-o lume tânără și fără anticorpi, ca a noastră, incompetența dovedește o mai mare vitalitate decât contrariul său, căci nu pactizează cu restricțiile profesionale, scrupulele sau autocenzura. Un alt efect nefast al democratizării grobiene în post-modernismul politic corect îl constituie decredibilizarea autorității, cu pierderea prestigiului specialiștilor. Dacă tot suntem egali și valorile echivalente, înseamnă că autoritatea e doar o chestiune de noroc. Adică, de ce să fie specialistul mai bun ca mine? Pe cale de consecință, reperele ajung să fie culese, democratic și liber, din tot felul de surse vagi și ușor accesibile și astfel efectele proaste ale libertății de creație neîngrădită tind să devină normative și justifică eludarea regulilor. Românii au o relație bizară, subversivă, cu autoritatea și astfel ajung să apeleze, în multe domenii și în ciuda rațiunii, la instanțe suspecte, adesea nu doar incompetente și mânate de interese înguste, ci de-a dreptul nocive. Înarmat cu certitudini astfel dobândite, oricine poate deveni expert și, astfel, am ajuns o țară de experți ai dilentantismului: arhitectural, politic, jurnalistic, medical etc. etc. Efectele, vorba clipului, puteți vedea!

Am căutat, la un moment dat, să numesc starea pe care a ajuns să mi-o provoace peisajul construit pe care sunt obligat, aproape zilnic, să-l parcurg. Ezit încă între tristețe și ofensă. Cred însă că voi alege ofensă, căci presupune ceva mai multă participare conștientă. Da, arhitectura noastră contemporană mă ofensează grav. Ca român, ca arhitect, ba chiar, ca să fiu cât de cât exhaustiv și, stilistic vorbind, MarcaK: ca și om (triplă!!).

Descoperă igloo #186 / oct-nov 2018,
cu un dosar dedicat kitsch-ului în arhitectură

igloo_186-shop