Arhitectura compromisului minor
Periodic (destul de frecvent) mă îngrozesc de cât de nasol arată localităţile României, fie ele sate sau oraşe. Inutil să spun că ori de câte ori mă întorc din vreun loc mai ordonat, treaba îmi sare în ochi cu mai multă violenţă (spre exemplu, mi s-a întâmplat să fac o excursie prin peisajul rural olandez după ce am bătut satele dobrogene). Nefiind însă masochist, nici măcar unul moderat, încerc să mă feresc de factorii ce provoacă dureri, fie ele şi doar estetice. Iar singurul mod pe care l-am experimentat cu oarece succes nu au fost nici ochelarii de cal şi nici alcoolul, ci tentativa înţelegerii.
Astfel, partea de minte care refuză masochismul căuta să înţeleagă motivele pentru care lucrurile stau astfel şi să imagineze soluţii de corectare. Evident, în ciuda oricărei înţelepciuni practice şi în afara oricărei seriozităţi raţionale. E probabil o formă de stupiditate idealistă de care nu cred să mă vindec vreodată, aşa că am învăţat să o tolerez şi să trăiesc cu ea. Zilele trecute, baleind automobilistic nu mai ştiu ce arteră înţesată de construcţii noi şi deci purtătoare de motive de sinucidere a lucidităţii, am avut revelaţia încă unui posibil motiv principal al degringoladei calitative a habitatului nostru urban. L-aş numi, sintetic, practicarea dezinvoltă a compromisului minor.
Poate că înainte de a vorbi de arhitectura rezultată, n-ar fi rău să încerc să explic cam ce înţeleg prin compromis minor. În primul rând, trebuie spus că mă gândesc la compromis nu ca la o înfrângere a propriilor convingeri, ci ca la o formă de acomodare a două tendinţe dacă nu neapărat opuse, cel puţin diferite, care trebuie să convieţuiască. Iar când spun minor, nu mă gândesc deloc la acceptabil, la compromisul care nu contează (cred că orice compromis contează cumva, cândva). Minor în mintea mea şi pentru cazul acesta se referă mai degrabă la compromisul lipsit de miză serioasă, la compromisul ce putea fi cu uşurinţă evitat, ce nu a fost cerut de nimeni în mod expres, până la urmă inutil. Spre exemplu, ca atunci când doi oameni pentru a se înţelege trebuie să facă fiecare un compromis şi ajung amândoi să vorbească în engleză, deşi ambii sunt vorbitori nativi de română. Compromisul minor este pentru mine compromisul prostesc, care acomodează mărunţişuri, fleacuri.
Apoi, ştim prea bine cu toţii că românul (cel puţin cel actual) e fundamental acomodant. E partizanul lui „merge şi aşa” (dar şi altminteri, bineînţeles), e imparţial, adică nici cu unii nici cu alţii, respectiv cu toată lumea. Pe cel pe care îl scuipă astăzi în obraz, mâine îl îmbrăţişează cu dragoste sinceră. Puţinii care sunt altfel, care încearcă să păstreze cârma dreapta, sunt priviţi cu suspiciune şi neîncredere, şi de la o vreme trimişi în boii lor, că rigiditatea principială e profund dezagreabilă spinărilor unduioase. Acestea fiind zise, e lesne de observat că practica dezinvoltă a compromisului minor vine ca o mănuşă temperamentului românesc.
Prin urmare şi revenind la boii noştri, arhitectura compromisului minor pare a fi reţeta arhitecturală perfectă a poporului pe care cu onoare îl slujim. Să vedem cam ce vrea să spună asta. Dacă am încerca să plasăm istoric demersul, cred că ar trebui să-i căutăm originea în negura timpului. Semnele care ne-au parvenit până astăzi, prin ceea ce a mai rămas în picioare din arhitectura populară (recte făcută de oameni în mod natural, aproape onest) ar fi de găsit în „aplecătoarea” care venea să completeze volumul casei, aducând cu sine o doză de pitoresc, dar şi o cultă mirare: de ce acolo, lipit de volumul îndeobşte echilibrat şi curat al casei tradiţionale? (Pentru neiniţiaţi, aplecătoarea nu e doar oaia din dex, ci acea atenansă a casei, mai joasă, creată de obicei printr-o prelungire a acoperişului – de aici înălţimea redusă – în care sunt depozitate diverse lucruri de oarecare necesitate. Profund incomodă – se intra aplecat şi de obicei nu direct din casă – şi făcută uneori şi cu scopul de a proteja casa de vânturile dominante, ea mărturiseşte totuşi şi o funciară lene de a construi un volum separat, de a organiza superior spaţiul ogrăzii. Rog protocroniştii şi scorţoşii tradiţionalişti să nu mă ia prea în serios, fiindcă am îngroşat deliberat unele nuanţe…) Apoi, în vremuri mai recente, demn urmaş al aplecătoarei şi viclean înaintemergător al marilor compromisuri minore actuale îmi pare a fi balconul închis. Dezinvoltura estetică a închiderii balcoanelor ce compromitea definitiv solemna coerenţă a blocului socialist este principalul mod în care practicarea compromisului minor a reuşit să traverseze anii grei ai perioadei în care accesul la construcţii private era oficial interzis.
Astăzi însă, odată cu liberalizarea accesului la arhitectură şi construcţii, firea năvalnică şi de minore compromisuri iubitoare a românului şi-a găsit adevărata măsură. În ciuda nesfârşitei palete de manifestare, arhitectura compromisului minor (pe care aş numi-o de-acuma „acm” – căci m-am plictisit să tot scriu cuvintele întregi) rămâne totuşi destul de uşor de identificat în peisajul construit (autohton). Pentru ochiul pus în temă, desigur. Ea este întotdeauna anunţată de o vagă perplexitate în faţa edificiului privit. Simţi, înainte de a-ţi putea explica raţional, că ceva nu e în regulă, că ceva nu se leagă, ceva e în plus sau ceva lipseşte. Dacă insişti în analiză şi nu pui tulburarea pe seama mesei copioase din ajun sau a lipsei de perspectivă în economia României, începi să observi semnele acm-ului. Ea poate fi un pezevenghilac, o încropeală neaşteptată, o culoare stranie care îmbracă în totalitate sau numai parţial clădirea, o nepotrivire între două materiale alăturate, nişte forme bizare, apărute parcă din senin, unele excrescenţe inexplicabile ca nişte membre sub sau supradimensionate, o diformitate care compromite spaţiul din jur şi anihilează facilităţi vitale etc. Dacă nu posezi cheia de înţelegere a compromisului minor, poţi fi tentat să pui toate nepotrivirile pe seama prostiei sau incompetenţei: a arhitecţilor sau a proprietarilor, eventual a constructorilor. Dacă eşti însă iniţiat, treaba stă altfel: înţelegi imediat tensiunile şi lupta care au dus, prin compromis, la apariţia diverselor nepotriviri: o pasiune ce trebuia musai exprimată, o şotie cu multă personalitate, o regulă de urbanism ce se cerea fentată, ceva bani apăruţi nesperat în plus, acomodarea unei încăperi în plus, a vreunui material procurat fără factură etc. Acum, că v-am iniţiat, vă e limpede cred că o specie aparte a acm o constituie şi polistirenizarea sau mansardarea blocurilor, aşa cum se practică ea pe la noi.
Sigur că pentru a practica arhitectura compromisului minor îţi trebuie o anumită structură interioară. Nu oricine poate supravieţui într-un mediu dominat de compromisuri cu regulile de bază ale artei edificării. Felul în care acest mediu acţionează asupra minţilor celor care îl locuiesc, deşi e o altă discuţie, poate fi totuşi observat în celelalte caracteristici comportamentale care ne fac atât de speciali.
În final, pentru a sfârşi, într-o notă neîncadrabilă în sfera masochismului, aş zice că dacă tot am luat act de această funciară aplecare a românului, de care istoria ne învăţa că nu prea vom fi reuşit nicicând să scăpăm, inteligent ar fi ca arhitecţii să caute să o practice în mod inteligent. Să accepte compromisul (minor sau nu) ca inevitabil oricărei edificări şi să caute să exploateze artistic lecţia sa. S-ar putea naşte edificii cu adevărat speciale, poate nu frumoase după canoane obişnuite, dar cu mari şanse de a fi interesante, oneste şi, poate, autentice.