Parte din efectul seducător al filmelor asupra privitorului se datora felului în care era construit – și apoi metamorfozat – spațiul/decorul. Luminile și umbrele, unghiurile, modificările și distorsiunile de perspectivă, volumele și liniile, construcții fanteziste și stranii, scări, poduri, interioare misterioase – toate aceste elemente de compoziție erau esențiale, creau o anume atmosferă, făceau parte din poveste și, mai ales, produceau un efect emoțional puternic asupra spectatorului (mai ales în cazul filmelor mute, unde deci decorul trebuia să fie cu atât mai expresiv, un personaj în sine). De aceea, „arhitecții de film” (ceea ce numim „set designers” sau scenografi) erau aproape la fel de importanți precum regizorii, iar nume ca Otto Hunte, Erich Kettelhut, Hermann Warm sau Robert Herlth sunt indisolubil legate de identitatea vizuală a unor filme expresioniste care au făcut istorie prin imaginarul lor radical – Metropolis de Fritz Lang (1927), Cabinetul Dr. Caligari, regizat de Robert Wiene (1920) sau Golem al lui Paul Wegener (1920). Deseori, schițele și desenele arhitecților de film nu conțineau doar decorurile, ci și indicații prețioase despre poziția camerelor și a actorilor; pentru unele scene cu efecte speciale se construiau machete complexe, care apăreau în film doar într-o secvență scurtă. Spațiul cinematografic le dădea însă arhitecților libertatea de a imagina și a construi în studioul de film instalații temporare îndrăznețe, iar toate aceste construcții erau, desigur, realizate mai întâi pe hârtie.