fbpx

Film și arhitectură: Spațiul minții. Expresionismul ca mijloc de a spune o poveste în Cabinetul Doctorului Caligari

TEXT: Anca Rotar FOTO: Cabinetul Doctorului Caligari, regia Robert Wiene, 1920

Datând din 1920, filmul mut Cabinetul Doctorului Caligari, regizat de Robert Wiene, exprimă chintesența cinematografului expresionist german (Metropolis-ul lui Fritz Lang fiind o lucrare târzie în cadrul curentului), și este considerat primul film de groază din istoria cinematografului mondial, primul film cu narațiune în ramă, dar și primul film cu răsturnare de situație la final – chiar o posibilă dublă răsturnare de situație, în funcție de cum interpretăm privirea personajului titular, care pare să rupă al patrulea perete, adresându-se direct spectatorului.

Poate părea greu astăzi să ne imaginăm cât de inovator a fost, la vremea lui, Cabinetul Doctorului Caligari, deoarece povestea spusă de film apare ca banală și previzibilă pentru un spectator al prezentului. În narațiunea-cadru, protagonistul Francis îi povestește unui alt personaj o întâmplare bizară și tragică prin care a trecut împreună cu logodnica lui, Jane.

 

În această poveste, Francis, aflându-se într-o călătorie alături de un prieten – și rival în dragoste – într-un oraș de munte, a întâlnit un ocultist care își spunea Doctorului Caligari, însoțit de un personaj straniu pe nume Cesare, „păstrat” de doctor într-un dulap (sau „cabinet” – cel din titlu) asemănător unui sicriu. Caligari pretinde că acest Cesare poate vedea viitorul, iar Cesare prezice moartea poate prea convenabilă a prietenului și rivalului lui Francis, omițând faptul că, previzibil, el însuși va fi cauza morții acestuia.

Deoarece Francis bănuiește adevărul, Caligari îi ordonă lui Cesare să o răpească și să o ucidă pe Jane. Însă, Cesare este incapabil să comită și această crimă și își eliberează victima, după care moare, pentru că nu mai are un rol de jucat în povestea lui Francis, care se dovedește a fi, în întregime, o fabulație.

 

Revenind la narațiunea-cadru, aflăm că Francis, Jane și Cesare sunt toți pacienți ai unui spital de psihiatrie, iar sinistrul ocultist Caligari este, de fapt, doctorul care îi tratează și care declară că acum știe cum îl va vindeca pe Francis. Desigur, cum spuneam mai sus, însăși privirea din final a doctorului este supusă interpretării, și poate fi un comentariu la adresa „tratamentelor” aplicate în epocă pacienților cu boli psihice.  

În cadrul poveștii-în-poveste, decorurile joacă un rol crucial atât în ceea ce privește impactul vizual, cât și în semnalarea faptului că avem de-a face cu un narator care nu este de încredere, și, implicit, evenimentele în sine nu sunt ceea ce par. Subiectivitatea și accentul pus pe exprimarea senzațiilor și emoțiilor, ce constituie trăsăturile de bază ale expresionismului, creează mediul ideal pentru transpunerea vizuală a unei povești care nu există ca atare decât în mintea protagonistului.

Prin distorsionarea accentuată a spațiilor familiare precum străzile și interioarele citadine, se creează un mediu bizar, neliniștitor și apăsător, care induce ideea că nu ne aflăm în spațiul „real”, ci în spațiul subiectiv al unei minți afectate de o boală psihică. Decorurile sunt caracterizate de o geometrie ostilă, cu unghiuri ascuțite, clădirile se înclină amenințător, iar ferestrele amplifică distorsiunea.

 

În mod remarcabil, casa personajului titular Caligari, cu un interior considerabil mai mic decât ar sugera exteriorul său, unde plafonul jos induce un sentiment de claustrofobie, reprezintă un indiciu că acest personaj nu locuiește un spațiu real și, implicit, el însuși nu este real, ci o proiecție paranoică a protagonistului.

La nivel de grafică, simboluri stranii apar la nivelul străzilor și clădirilor, iar literele din cadrul intertitlurilor prezintă o neregularitate accentuată, într-o reprezentare vizuală a gândurilor unei minți agitate.

FILM: Das Cabinet des Dr. Caligari (Cabinetul Doctorului Caligari); AN: 1920; DURATA: 77 min. ȚARA: Germania; REGIA: Robert Wiene; SCENARIU: Hans Janowitz, Carl Mayer; DECORURI: Hermann Warm; COLOANA SONORĂ: Giuseppe Becce; DISTRIBUȚIA: Werner Krauss, Conrad Veidt, Friedrich Fehér, Lil Dagover, Hans Heinrich von Twardowski

 

Mai mult despre spațiul de intersecție dintre arhitectură și film puteți descoperi în igloo #217 /POV: arhitectură, film, scenografie, oraș / decembrie 2023 – ianuarie 2024

 

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0