fbpx

Bucurie și speranță la Roșia Montană de Zilele Patrimoniului

Cu Apostol Claudia nu am apucat să stau de vorbă mai mult de zece minute, într-o vizită-fulger la Roșia Montană de Zilele Patrimoniului 2019. Când am sosit, se ocupa de ultimele pregătiri pentru concertul Stradivarius pe care tocmai se pregătea să îl susțină violonistul Alexandru Tomescu, în micuța Biserică Unitariană din comunitate, iar când am plecat era deja aplecată peste blatul din bucătărie, cu o mână în borcanul cu murături și cu cealaltă aranjând bucăți de telemea pe o farfurie. Era trecut de orele 19.00, iar voluntarii din cadrul programului „Adoptă o casă la Roșia Montană” se strângeau, ca de obicei, la masa de seară. Uneori însă, nu e nevoie decât de 10 minute de conversație și alte câteva de observație tăcută pentru a înțelege când îți iese în cale un suflet de mamă care se dedublează ca dirijor de „trupe” într-o comunitate câteodată prea traumatizată pentru a se ajuta singură.

Familia Apostol (Claudia și Virgil) formează o mică parte din Asociația ARA (Arhitectură. Restaurare. Arheologie), responsabilă, printre altele, de coordonarea activităților de la Roșia Montană, cum ar fi programul de voluntariat Adoptă o Casă la Roșia Montană. În timp, activitățile grupului format din specialiști în domenii conexe conservării, cercetării și valorificării patrimoniului s-au extins de la organizarea de tabere și școli de vară, evenimente de promovare a patrimoniului, până la înființarea Editurii ARA, prin care publică diverse materiale de specialitate conexe. Dintre toate aceste activități, „Programul Adoptă o Casă la Roșia Montană este o familie care se tot îmbogățește în fiecare an cu noi membri. Cu sutele, deja. Sunt marea familie a celor care își investesc timpul, speranțele și energia acolo unde alții nu pot vedea decât distrugere, lipsă de speranță, zaruri deja aruncate sau speculații la bursă,” mărturisește Claudia.

Ce se întâmplă concret în cadrul programului Adoptă o Casă la Roșia Montană?

A.C.: Încercăm, în limitele capacităților noastre profesionale, în limitele resurselor noastre financiare, de timp și de management, să răspundem la câteva dintre nevoile pe care noi le-am identificat aici: prima ar fi nevoia de intervenție urgentă pe o serie (lungă) de clădiri valoroase, aflate în stare de conservare proastă și foarte proastă. Facem asta cu ajutorul voluntarilor, marea majoritate studenți la facultăți de arhitectură, istorie, construcții, istoria artei, cu ajutorul localnicilor și al organizațiilor care sunt, în mod tradițional, susținătorii financiari ai programului nostru (AFCN, OAR) și cu ajutorul donatorilor individuali. Vorbim de clădiri care aparțin comunității locale sau cultelor religioase (biserici, case parohiale) pentru care inițiem acțiuni de documentare, autorizare și intervenție (de urgență, în mare parte) și valorificare, sperând în fiecare caz la o valorificare publică, în folosul comunității, cât mai mare.

 

Pe termen lung scopul nostru este să răspundem și la nevoia comunității locale de a se reidentifica cu patrimoniul pe care îl moștenește, despre care prea multă vreme i s-a spus doar că este povară de care trebuie să scape, care stă în calea progresului și bunăstării celor care îl dețin. Redefinirea felului în care privim patrimoniul, a felului în care îl abordăm și ni-l însușim ca moștenire a generației noastre și a celor ce ne vor urma, este un alt scop pe care ni l-am propus și în relație cu voluntarii care ne onorează cu participarea la activitățile noastre.

De ce Roșia Montană?

A.C.: Din păcate e o întrebare dureroasă. Asta pentru că în România sunt atât de multe locuri care ar merita atenție, grijă, intervenții cu prioritate, locuri pe care le pierdem definitiv. Realitatea este însă că cei care sunt într-adevăr implicați sau doresc să se implice sunt mai puțini numeroși decât ne închipuim și, cu siguranță, mult prea puțini față de nevoile patrimoniului istoric românesc. Asta face ca, de multe ori, aceiași oameni să îi regăsim luptând pe mai multe fronturi, în speranța că eforturile lor vor însufleți și pe alții să li se alăture.

Roșia Montană a fost și este o prioritate pentru că dincolo de starea precară, la limita colapsului, în care se află (asemeni multor altor locuri valoroase, asemeni multor altor comunități rurale), ea a fost subiectul unei amenințări mult mai grave. Totale, ireversibile, cu implicații majore, de neimaginat. Un proiect minier mamut care ar fi distrus aproape în totalitate „cea mai vastă rețea de galerii romane conservată din lume” nu este genul de amenințare pe care o regăsești la tot pasul… Un târg minier istoric, activ și prosper cu doar câteva zeci de ani în urmă, a fost pustiit de comunitatea care îl ținea în viață, a fost sărăcit, a fost adus într-o stare de dependență prin inacțiunea autorităților (locale, zonale, centrale) și prin acțiunile companiei miniere, al cărei scop era (și este) exploatarea în carieră deschisă a aurului din subsolurile acestui sat. Patrimoniul a intrat cumva la daune colaterale, niște daune pe care nu s-a înghesuit nimeni să le combată, ba din contră, a fost abandonat sau negociat ca la piață. În ansamblu, a fost (și este încă) un context care nu te lasă să stai cu mâinile în sân așteptând mereu pe altul să ia inițiativă. Lucrurile însă au crescut, au evoluat – de la acțiuni disperate, la demersuri gândite pe mai mulți ani, pe termen mediu și lung.

Care sunt necesitățile comunității locale și cum apreciezi impactul activităților voastre de 13 ani asupra comunității?

A.C.: Comunitatea din Roșia, așa cum am ajuns să o cunoaștem noi, este una complet atipică față de restul țării. Asta, în mare parte, din cauza abandonului și traumei la care a fost expusă, sistematic, consecvent. E greu să redai speranță unui om căruia i s-au înșirat toate promisiunile din lume, care a fost amăgit, care a auzit în mod repetat că aici nu se poate face decât minerit, că turismul e o poveste (chiar și atunci când vede cu ochii lui turiști învârtindu-se fără țintă în piață, cu zecile). 

 

Necesitățile aici sunt multe – locuri de muncă, perspectivă pentru cei tineri, dispensar, transport în comun, minime servicii pentru comunitate. Nu puteam răspunde decât la cele care cad în zona noastră de expertiză – putem ajuta comunitatea, în limitele resurselor și profesiei noastre, să vadă, încet-încet, că Roșia Montană are potențial (turistic, economic), că sunt moștenitorii unor resurse mult mai valoroase decât aurul de sub tălpi, că aceste resurse sunt inepuizabile și regenerabile. Și să îi ajutăm concret să repare, să restaureze, să recupereze și să valorifice această resursă. Toate astea cer răbdare și timp, pe care încă le avem și pe care suntem bucuroși să le investim aici în continuare. 

Am văzut oameni cu lacrimi în ochi la concertul lui Alex Tomescu. Contează în mod real activități de genul celor de la Zilele Patrimoniului pentru comunitatea locală?

A.C.: Zilele Patrimoniului sunt un eveniment anual, public, cu intrare liberă pentru toată lumea (la fel ca toate activitățile noastre, inclusiv taberele de restaurare). Anual, oamenii vin și revin, iar pentru asta merită. Orice om care vizitează Roșia merită. Orice persoană care se cazează la localnici și îi cunoaște astfel, care duce vestea mai departe atunci când revine în orașul natal. Astfel, și localnicii beneficiază de faptul că Roșia Montană este cunoscută și dincolo de aur și controversa care îi va rămâne, cel mai probabil, mereu legată de nume.

Concertul lui Alex de la Zilele Patrimoniului a fost un moment absolut fantastic. Mă număr printre cei care nu și-a putut stăpâni lacrimile. Pot să vă spun în cazul meu erau lacrimi de bucurie și speranță, iar speranța nu poate să apară decât atunci când se naște dintr-o nevoie, totodată dintr-un necaz, și o imagine a viitorului la care tânjești. Alexandru Tomescu și-a început recitalul spunând că vioara sa Stradivarius este acasă aici, la Roșia, este un obiect de patrimoniu într-un loc de patrimoniu. Să o auzi răsunând în clădirea arhi-plină a Bisericii Unitariene, în mâinile lui Alexandru, la rândul său un vechi prieten al Roșiei Montane, a fost un cumul de emoții surprinzător și greu de gestionat pentru mulți. A fost cumva și eliberator, pentru că sunt multe momentele grele în care eforturile noastre par atât de puțin relevante în raport cu nevoile locului ăstuia, încât te întrebi dacă chiar merită. A fost un moment în care am știut, din nou, că merită, și am citit asta și în ochii localnicilor, al voluntarilor noștri minunați, în ochii lui Alexandru și tuturor celor care au răspuns invitației noastre.

 

Cu siguranță nu v-a fost și nu vă este ușor. Cel puțin la început trebuie să fi dat de aversiunea acelei părți din comunitate care își dorea succesul proiectului minier. What keeps you going?

A.C.: Sunt oameni care ne-au susținut mereu, de la început. Care au avut încredere, care ne-au ajutat în diverse moduri. Ei sunt în continuare lângă noi și suntem siguri că vom beneficia de sprijinul lor și pe viitor. Există însă și cei care au încercat în urmă cu mai mulți ani să ne convingă să plecăm, să ne descurajeze, să ne împiedice. Nu pot să spun că îi condamn, mai ales că mi-e greu să mă pun în pantofii lor și să înțeleg genul de presiuni la care au fost supuși. Nici nu vreau. O parte consistentă din această categorie de roșieni au în mod evident o altă atitudine față de noi de când compania minieră nu mai este prezentă fizic aici. 

What keeps us going? Localnicii care ne susțin de atâția ani și care ne așteaptă să revenim la fiecare început de vară. Voluntarii noștri care deja ne întreabă când începe campania Adoptă o Casă 2020. Voluntarii care nu mai pleacă la final de serie și îți spun că se descurcă ei cu un loc de dormit, numai să îi lăsăm să mai rămână. Colaboratorii noștri care contribuie pro-bono, în fiecare an la organizarea evenimentelor sau la finalizarea documentațiilor necesare autorizării lucrărilor pe care le derulăm. Partenerii și presa, oameni ca voi, care ne ajută în fiecare an să răzbim în paginile revistelor și ziarelor și să ajungem astfel la cât mai mulți oameni. Prietenii care ne trimit ajutor, de multe ori de peste mări și țări: unelte și scule, lucruri necesare la bucătăria voluntarilor, alimente, multe gânduri bune și frumoase. Donatorii individuali care au înțeles că astfel de proiecte nu au nicio șansă să supraviețuiască de la an la an fără contribuția lor. Casele pe care le-am finalizat, casele pe care le avem în lucru. Planurile de viitor pentru alte și alte case. Un viitor mai optimist. Gândul la o bătrânețe cu liniște și vedere la Cârnic.

 

Este posibil și un viitor în care veți închide „prăvălia” de la Roșia?

A.C.: Nu este o situație pe care ne-am imaginat-o neapărat atunci când am început Adoptă o Casă, dar acum scenariul în care noi nu am reveni aici în fiecare vară este pur și simplu inexistent. Voluntarii noștri „recidiviști” își iau rămas bun cu „ne vedem la anul”, iar noi vom fi aici și la anul. Și la anul, și la anul. Un procent important dintre participanți sunt oameni care au mai fost și revin an de an, pentru că, asemeni nouă, cei din echipa perenă a programului, efectiv nu pot să nu revină. Se întâmplă undeva o magie mai greu de explicat care pe noi aproape că nu ne mai surprinde: oamenii se îndrăgostesc de Roșia și asta îi face să se întoarcă și să recomande și altor prieteni să vină. De fapt, cel mai eficient mod prin care recrutăm voluntari anual sunt recomandările celor care au mai fost și care vorbesc cu suflet și drag de locul și oamenii pe care i-au găsit aici. Doar anul acesta, au participat 95 de voluntari în cele 5 serii ale Campaniei 2019 a programului Adoptă o Casă și la organizarea Zilelor Patrimoniului la Roșia Montană. 

Le mulțumim fiecăruia dintre ei și îi așteptăm, cu drag, să revină la Roșia Montană!

 

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0