Capitolul 6

Proximitatea pusă la încercare de fapte

Oraşul sfertului de oră

 

[…] Măsurarea timpului autonom cu ajutorul ceasurilor de mână, cu quartz, datează de la sfârşitul anilor 1960. Cu ocazia conflictelor sociale din mai 1968, legate în parte de cadenţele industriale şi de contestarea sistemului de producţie în lanţ, se amplifică o anumită dorinţă de a relua controlul. Însă realitatea urbană şi țesutul oraşului creată prin acest mod de producţie va antrena în mod inexorabil existenţa unei divergenţe între timpul măsurat, linear dintre locurile în care oamenii îşi desfăşoară activitatea şi locul de muncă, divergenţă care va dura mai multe decenii.

 

Locurile de producţie vor fi situate din ce în ce mai departe şi segmentarea spaţială îi va împinge pe muncitori departe de locuinţele lor. Dezindustrializarea va amplifica acest fenomen şi efectele sale negative (problemele existenţiale, lipsa unui scop). Teritorialitatea proximităţii se estompează şi face loc mijloacelor de transport în masă, metroului, RER-ului, trenurilor sau maşinii personale, simbol al puterii şi al reuşitei sociale şi profesionale. În tot acest timp se amplifică aceste fenomene, se amplifică pierderea noţiunii timpului, în folosul timpului linear, al timpului destinat muncii sau al timpului de producţie.

 

În cartea sa, Oraşul de-a lungul istoriei, Lewis Mumford explorează felul în care este construit oraşul. Autorul consideră că problemele societăţilor noastre moderne sunt în legătură directă cu fabrica oraşului. Autorul este precursorul oraşului viu, al oraşului compact, al unei viziuni organice care privilegiază relaţiile dintre orăşeni şi locurile în care aceştia îşi desfăşoară activităţile. În faţa „finanţelor metropolitane” şi a unei construcţii scheletice a oraşului, autorul ne atrăgea atenţia în legătură cu manipularea politică, cu demagogia şi cu soluţiile tehnice care aserveau omul întrucât administraţia urbană nu ţinea cont de comunităţile locale […]. În anul 1955, într-un articol apărut în ziarul New Yorker intitulat „The Sky Line”, Lewis Mumford scria o frază care va deveni celebră împotriva tehno-soluţionismului care, împreună cu infrastructurile de circulaţie şi cu maşinile, vor favoriza expunerea urbană în detrimentul calităţii vieţii: „Cea mai mare parte a remediilor sofisticate pe care experţii le-au propus în cazul congestionării oraşului New York se bazează pe ideea inocentă că această problemă poate fi rezolvată prin mărirea capacităţii căilor de circulaţie existente, prin multiplicarea numărului de mijloace de la intrarea şi de la ieşirea din oraş sau prin crearea mai multor spaţii de staţionare pentru maşini care nu ar trebui să intre pe cât posibil în oraş. Această soluţie se aseamănă oarecum cu soluţiile unui croitor pentru oamenii care se îngraşă (şi anume, lărgirea pantalonilor şi desfacerea curelelor), căci acestea din urmă nu pot opri deloc apetitul gurmand al celor care s-au îngrăşat”.

 

Oamenii nu au acordat atenţia necesară multor lucrări de tipul celor scrise de Lewis Mumford şi de Jane Jacobs din cauza omniprezenţei perechii dominante producţie-consum de masă, care face imposibilă o altă viziune a teritorialităţii, a spaţiului urban, a temporalităţii şi a proximităţii ca surse ale calităţii vieţii. Punctul de plecare al reflecţiei este deci timpul de viaţă pierdut. De ce oamenii sunt obligaţi să se trezească la ora 6 dimineaţa, să călătorească timp de o oră şi să îşi sacrifice viaţa familială? Pentru că nu au posibilitatea de a alege. Ritmul şi rutina lor sunt impuse de viaţa urbană incontrolabilă. Doar o nouă abordare a organizării vieţii ne poate ajuta să ţinem cont de dimensiunea temporală pentru a putea sincroniza mai bine noţiunile de loc, de mişcare şi de timp, adică ceea ce se numeşte crono-urbanismul. Acest concept pune sub semnul întrebării serviciile oraşului. […]

 

Conceptul de oraş al sfertului de oră, pe care l-am inventat eu, are mai multe dimensiuni şi prin el am dorit să aduc o viziune complexă asupra oraşului, să apropii diverse tipuri de servicii destinate oamenilor, să dau mai multă importanţă elementelor locale, să reconfigurez legăturile de vecinătate, să minimalizez rolul statutului social impus pe piaţa muncii care îi umileşte pe şomeri, să elimin stereotipurile de gen în acest oraş unde maşina este asociată cu principiul masculin şi să regăsesc dragostea pentru locuri. […] Din acest punct de vedere, forma oraşelor este modelată de modurile în care îi folosim serviciile. Pentru optimizarea infrastructurilor existente, este logic să multiplicăm funcţiunile clădirilor care sunt folosite de obicei cu un singur scop, ca de exemplu să facem dintr-o şcoală un loc de activităţi sociale sau culturale în afara orelor de curs. Vorbim în acest caz de cronotopie. În sfârşit, un puternic sentiment de apartenenţă la un anumit oraş şi de dragoste pentru propriul oraş său este esenţial pentru a evita divizarea lui. Acest demers poartă numele de topofilie.

 

Oraşul sfertului de oră este o sinteză a acestor trei elemente fondatoare întrucât ea oferă locuitorilor un alt ritm de viaţă care le permite să aibă timp pentru ei, pentru familiile lor, pentru vecinii lor, să utilizeze spaţiul în moduri diferite, să îi facă pe cetăţeni să fie mândri de el şi să simtă că îi aparțin. Dorim să recuperăm acest timp pierdut, în beneficiul creativităţii, al timpului social şi al timpului interior. În oraşele de astăzi timpul trece repede şi lasă loc anonimatului, lasă loc unei întreceri permanente între oameni, lasă loc stresului. Pentru a îmbunătăţi relaţiile sociale dintre oameni, provocarea noastră este să ne imaginăm un oraş, de orice dimensiuni, în care cetăţenii pot trăi bine.

 

Iată că de la începutul anului 2020 ne scufundăm, odată cu apariţia coronavirusului, în criza sanitară cea mai dură din istoria modernă. În mod paradoxal, această ameninţare mondială acţionează ca element revelator al unui fapt major din acest secol: puterea timpului este impusă de către oraşe. Pentru prima dată, trebuie să reflectăm şi să acţionăm pentru a proteja sănătatea oamenilor, nu doar acordându-le îngrijiri medicale, ci şi propunându-le un alt ritm de viaţă, o altă modalitate de a socializa. Această criză ne face să revenim la originile noţiunii de durată a vieţii. Viaţa urbană e o problemă, dar este de asemenea o sursă de soluţii împotriva schimbărilor climatice şi a consecinţelor acestora. Conştientizarea disocierii care se face între spaţiu şi timp constituie o etapă decisivă pentru a pune din nou sub semnul întrebării stilul nostru de viaţă, de producţie, de consum, modurile noastre de a ne deplasa care presupun mult timp linear. […]

 

Conceptul de oraş al sfertului de oră a fost adoptat şi promovat de către grupul C40 ca fiind o cheie de boltă pentru relansarea lumii în epoca post-pademică întrucât el promovează o viziune ecologică, umanistă şi corectă asupra oraşului. A fost adoptat de asemenea de către reprezentanţii oraşelor Milano, Edinburgh, Montreal, Melbourne şi Ottawa, între alţii. De asemenea, marile organizaţii internaţionale precum UN Habitat şi mai ales branşa sa din America Latină şi din Caraibe l-au integrat de asemenea în cadrul Noii agende urbane 2030. Devenit foarte popular, conceptul de oraş al sfertului de oră se extinde astăzi printre specialiştii în urbanism din toată lumea şi dă ocazia organizării unor dezbateri despre oraşul în care dorim să trăim în vreme de pandemie şi după această perioadă. Întrucât el presupune o nouă paradigmă, acest concept despre oraşul de proximitate se opune urbanismului modern, care separa spaţiul rezidenţial al muncii, al comerţului, al industriei şi al divertismentului. Conceptul de oraş al sfertului de oră este susţinut de primarul Parisului, Anne Hidalgo, care l-a transformat într-unul din punctele importante ale programului său în vederea alegerilor municipale din anul 2020, intitulat „Paris în comun”. Acest program, care propune nişte măsuri foarte concrete, reprezintă deci un element important al mandatului său şi se află în centrul reflecţiilor, dezbaterilor şi proiectelor edililor de pe cele cinci continente. În aceste vremuri dificile, conceptul de oraş al sfertului de oră şi propunerile care îi sunt asociate constituie o cale de reflecţie şi de acţiune pentru viitorul oraşelor noastre.

 

Timpul a dispărut. Trăim astfel într-un ritm continuu accelerat, nu mai avem răgaz pentru noi înşine, trăim în anonimat, în angoasă şi adesea în singurătate. […] Conceptul de oraş de proximitate presupune dezvoltarea metropolelor la scară umană. Trebuie să desaturăm oraşul şi spaţiile sale publice, organizându-le într-un mod descentralizat. Reţeaua de transporturi a fost gândită ca un loc de trecere pentru maşinile poluante, însă acum locuitorii trebuie să aibă posibilitatea de a se plimba, de a merge cu bicicletele, de a profita de frumuseţea străzilor înverzite, de magazine, de şcoli. Trebuie ca locurile de parcare de la suprafaţă să fie transformate în terase, în spaţii unde oamenii îşi pot da întâlnire sau chiar în ateliere de reparaţii. Trebuie ca orăşenii să poată avea serviciile cât mai aproape de locuinţa lor, prin reutilizarea mobilierului urban şi prin mărirea numărului de magazine din cartierele rezidenţiale.

 

Mi s-a solicitat să vorbesc despre mizele pe care le are densitatea urbană şi despre efectele sale asupra modului nostru de a gândi şi, ca soluţie, am sugerat că trebuie să regândim organizarea oraşelor, serviciile urbane, ideea de proximitate în interiorul oraşelor, ideea demobilităţii. Oraşul sfertului de oră este o altă modalitate de a trăi, de a consuma, de a munci, de a fi prezent într-un oraş. Înseamnă să regândim modurile de a ne deplasa, de a parcurge un oraş, de a-l explora, de a-l descoperi. Rolurile, modurile de folosire a serviciilor şi echipamentelor se vor schimba în funcţie de momentele zilei şi în funcţie de zilele săptămânii. Această viaţă ritmată de proximitate ne va oferi oportunitatea de a recăpăta control asupra timpului nostru.

 

Să trăieşti în proximitate înseamnă să împarţi spaţiul urban, resursele sale şi o vitalitate care se exprimă în toate formele pe străzi, în pieţele publice, în grădini, în parcuri, pe malurile râurilor din interiorul oraşelor, pe bulevarde, pe pereţii clădirilor, în spaţiile de joacă, în locurile de întâlnire, care sunt esenţiale pentru arta noastră de a trăi. Cred că acest oraş al distanţelor scurte presupune o nouă abordare pentru o dezvoltare sănătoasă. În acest tip de oraş, trebuie să reducem perimetrul de acces la cele şase funcţii sociale urbane esenţiale: habitatul, munca, aprovizionarea, educaţia, sănătatea şi petrecerea timpului liber.

 

Când vorbim de oraşul sfertului de oră, trebuie să ne întrebăm ce anume oferă oraşul locuitorilor săi pentru ca aceştia să îşi poată petrece timpul liber. Aşa cum am spus, moştenirea fordismului, a unui mod de viaţă bazat pe o specializare foarte înaltă, segmentat din punct de vedere spaţial, se exprimă printr-un „furt” a ceea ce omul are mai preţios: timpul. De aceea, un nou crono-urbanism trebuie să fie axa de structură a foii noastre de drum, care să ne ajute să oferim citadinilor un oraş liniştit, care îşi poate satisface funcţiile sociale indispensabile. Nu mai trebuie să amenajăm oraşul, ci să ne amenajăm viaţa urbană. Trebuie să transformăm şi mai mult spaţiul, întrucât acesta este încă monofuncţional, să transformăm centrele oraşelor şi funcţiile lor diferite şi să amenajăm nişte oraşe policentrice cu patru componente majore: proximitatea, mixitatea, densitatea şi ubicuitatea.

 

Dar despre ce timp vorbim? În mitologia greacă, de unde ni se trag rădăcinile, Chronos este zeul Timpului, dar şi al Destinului. El se căsătoreşte cu zeiţa fatalităţii, Anankè, iar unul dintre cei trei copii ai lor este Chaos, care reprezintă dezordinea şi dezolarea. Această triadă (timp linear, fatalitate, haos) a ascuns celelalte moda­lităţi de exprimare a timpului, întrucât grecii aveau încă alte două modalităţi mai puţin cunoscute de exprimare a timpului: kaïros, timpul creaţiei oportune, momentul în care se cristalizează acţiunea şi care este caracterizat prin profunzime, şi aiôn, timpul puterii vieţii veşnice, al imanenţei, al individuaţiei. Suntem provocaţi să înţelegem că predominanţa timpului linear, a chronosului, ne-a făcut să uităm celelalte două forme de exprimare a timpului: kaïros şi aiôn.

 

Dacă interpretăm timpul ca mai sus, oraşul devine un loc pe care îl putem privi altfel, cu scopul de a vedea dacă el ne oferă posibilitatea de a întâlni aceste două dimensiuni temporale. Aceasta este chestiunea fundamentală, în opinia mea. Putem să rămânem la modul nostru de viaţa de acum, utilitar, fondat pe separarea dintre spaţiul şi timpul nostru, care ne face să dorim să trăim tot timpul mai alert, într-o temporalitate lineară care ne hărţuieşte şi ne copleşeşte, sau putem să alegem să trăim într-o altă paradigmă a timpului, redescoperind kaïros-ul, momentul creaţiei care ne permite să ne regăsim umanitatea, şi aiôn-ul, care ne permite să ne regăsim suflul interior şi să dăm o altă dimensiune acţiunilor noastre.

 

Italo Calvino ne sugerează această cale în lucrarea Oraşele invizibile: „oraşele, ca şi visele, sunt făcute din dorinţe şi din frici, chiar dacă firul discursului lor este secret, regulile lor sunt absurde, iar perspectivele lor sunt înşelătoare.” Ritmul oraşului variază în funcţie de zilele săptămânii şi de lunile anului. Perioada vacanţelor este un moment de relaxare. Spaţiul eliberat prin plecarea orăşenilor în concedii este propice unei evoluţii temporare. Ciclicitatea anotimpurilor influenţează ritmurile urbane, iar evoluţia acestor ritmuri se poate observa şi dacă studiem alternanţa dintre săptămâna de lucru şi week-end, precum şi variaţia zi-noapte. Termenul de crono-urbanism face referire la un oraş suplu, care se poate transforma, care se poate adapta evoluţiilor temporale şi care poate face faţă schimbării. Dar pentru a regăsi o nouă convergenţă între spaţiu şi timp, trebuie să iubim viaţa citadină şi să luptăm împotriva faptelor negative cauzatoare de frică pe care oraşul le generează.

 

Alte două elemente sunt esenţiale pentru a ne schimba modul de viaţă: cronotopia şi topofilia. Cronotopia face ca spaţiile noastre şi timpul destinat activităţilor noastre să fie convergente pentru a da vizibilitate discursului oraşului, pentru a înţelege regulile vieţii în comunitate şi pentru a face accesibile locurile în care trăim. Luând în considerare un spaţiu urban important, dar cu o densitate mare a populaţiei, cronotopia presupune găsirea unor locuri comune şi studierea felului în care sunt utilizate locurile preexistente. Ea presupune de asemenea să reflectăm la ritmurile unui loc pentru a scoate în evidenţă modalităţile multiple în care acesta poate fi întrebuinţat. Diversificarea serviciilor dintr-un loc aduce beneficii:

– locuitorilor acelui spaţiu, întrucât se fac investiţii, se diversifică activităţile din acel loc, se rezolvă probleme;

– proprietarului acelui loc, întrucât permite diversificarea echipamentelor existente din acel loc.

 

Ca şi crono-urbanismul, cronotopia are mai multe temporalităţi. Acelaşi loc poate fi întrebuinţat în moduri diferite în funcţie de momentele zilei (o parcare, o sală de clasă, de exemplu), în funcţie de zilele săptămânii (o piaţă alimentară, curtea unei şcoli, de exemplu) sau în funcţie de lunile anului (o universitate, o sală de confe­rinţe, un muzeu, malurile Senei, de exemplu).

 

Topofilia ne învaţă să ne iubim locurile pentru ceea ce ele ne oferă în viaţa de zi cu zi, că memoria este o parte a prezentului nostru şi că ea ne ghidează viitorul. Întrucât, conştientizând locul de unde venim, putem să modelăm locul în care mergem. Acesta este soclul esenţial al noilor tipuri de urbanitate, în respectul locurilor şi al obiectelor. El ne ajută să fim atenţi cu bunurile comune. Topofilia înseamnă literal „ataşament faţă de un loc” și face trimitere la relaţia unui om cu oraşul său, la mediul său de viaţă şi la dezvoltarea unei relaţii afective, deci subiective cu un anumit loc. Această relaţie poate avea originea într-o ambiţie personală, iar reuşita ei depinde de mai mulţi factori: de adaptarea modalităţilor de folosire a serviciilor din acel loc, de tipurile de temporalitate, de nevoile de proximitate. Mai putem adăuga trei factori:

– implicarea locuitorilor în această relaţie şi succesul ei;

– valorizarea estetică a locurilor prin artă, tipografie, culori şi evenimente;

– accesul la un spaţiu natural aflat în apropiere;

– dinamismul iniţiativelor locale şi interconectarea actorilor care dau viaţă locului respectiv.

 

Cele trei concepte, crono-urbanism, cronotopie şi topofilie definesc oraşul sfertului de oră şi pot fi aplicate în cazul studiului unui număr foarte mare de locuri. Acest tip de oraş propune un ciclu urban în care timpul, spaţiul, calitatea vieţii şi modalităţile de socializare sunt strâns legate între ele. El nu presupune o transformare instantanee, ci este o călătorie pe care o facem cu ambiţie pentru a regăsi locurile, oamenii de la colţurile străzilor şi pentru a însufleţi oraşele. […]

 

Oraşul sfertului de oră este un loc căruia i se pot face mai multe amenajări şi fiecare amenajare poate fi multiplicată. Este un oraş policentric, „o sferă infinită al cărei centru este peste tot, şi a cărei circumferinţă nu este nicăieri”, aşa cum ar spune Pascal. Modurile în care un oraş poate fi amenajat sunt foarte numeroase: putem crea infrastructuri polimorfe care să ne ajute să regăsim străzi liniştite, înverzite, infrastructuri pentru mersul cu bicicleta, locuri în care să ne putem face cumpărăturile aproape de domiciliile noastre, putem să transformăm o şcoală în cea mai frumoasă clădire a unui cartier, o discotecă într-o sală de sport, să creăm centre de sănătate aproape de domiciliile noastre, să construim puncte de informare pentru cetăţeni, centre sportive, centre în care copiii să poată găsi sprijin pentru efectuarea temelor sau ateliere de reparaţii de obiecte în magazinele de proximitate. Oraşul trebuie să aibă o funcţie participativă, solidară, să fie un loc în care iniţiativele cetăţeneşti apar în permanenţă.

 

Densitatea minerală a dezumanizat oraşul şi va trebui să acordăm mai mult spaţiu structurilor vegetale care să facă oraşul să respire, să dinamizeze viaţa socială. Vegetalizarea spaţiilor interioare, a acoperişurilor, a spaţiilor intermediare şi a străzilor creează condiţii favorabile formării legăturilor sociale. […]

 

Ce putem face pentru ca locul în care trăim să fie „un oraş al sfertului de oră”? Trebuie să fim atenţi la modul în care folosim spaţiul. Trebuie de asemenea să cunoaștem resursele de care dispunem şi modul în care acestea sunt repartizate. Trebuie să identificăm serviciile de proximitate disponibile: instituţiile de sănătate, magazinele mici, magazinele pentru artizani, librăriile, pieţele, sălile de sport, cinematografele, teatrele, instituţiile de cultură, parcurile, locurile de plimbare. Trebuie să ştim de asemenea felul în care sunt folosite străzile şi pieţele. Să vedem dacă avem zone verzi, grădini, fântâni, locuri în care ne putem răcori. Să vedem cum putem munci, de acasă sau departe de domiciliu?

 

În prezent, lucrez la un proiect de cercetare prin care doresc să transpun conceptul de oraş al sfertului de oră dintr-o zonă compactă, într-o zonă semi-densă sau puţin densă. În zone de acest tip, termenul care s-ar potrivi ar fi oraşul jumătăţii de oră. În Franţa, mişcarea Vestelor galbene este parţial expresia unui sentiment de furie apărut din cauza problemelor de transport. Credem că este judicios să aplicăm acestor teritorii o logică axată pe apropierea locuitorilor de activităţile lor. Cu siguranţă că în afara oraşelor, maşina reprezintă un element al mobilităţii, însă aceasta poate fi folosită altfel, privilegiindu-se călătoria în grup, mai degrabă, decât călătoria de unul singur. Mă gândesc că s-ar putea crea linii virtuale de car sharing, noi modalităţi de transport la comandă, noi modalităţi de transport în comun care presupun consumul redus de CO₂, prin amenajări financiare şi fiscale. Datorită Internetului, putem geolocaliza locuitorii care doresc să se deplaseze, putem imagina cu aproximaţie o linie de transport şi putem imagina noi itinerarii bazate pe călătoriile anterioare ale solicitanţilor. În toate aceste cazuri, punerea în comun a resurselor este esenţială. […]

 

Traducere din franceză de Teodor-Florin Zănoagă