Casa Costa-Foru, dincolo de fațade

home5

Interviu cu Iris Şerban realizat de Viorica Buică

Timp de o lună (17 septembrie – 15 octombrie), echipa „Dincolo De Faţade” deschide uşile unei vechi şi frumoase case bucureştene din apropierea Patriarhiei: Casa Costa-Foru. Numeroasele şi feluritele  evenimente care au loc aici, în parteneriat cu Ordinul Arhitecţilor din România – Filiala Bucureşti, Asociaţia Arché şi cu Fundaţia Principesa Margareta a României, sunt un prilej de a descoperi spaţiul fascinant al unei case cu istorie, dar şi povestea unei familii care a influenţat substanţial evoluţia societăţii româneşti în secolele XIX-XX. Am stat de vorbă cu Iris Şerban pentru a afla mai multe despre cum a ajuns să se concretizeze acest proiect, despre provocările pe care le-a ridicat şi satisfacţiile care au urmat.

Povesteşte-ne întâi ce înseamnă echipa „Dincolo de faţade” în online şi offline, cum v-aţi întâlnit, cum aţi ajuns să lucraţi împreună la un astfel de proiect de amploare.

Povestea noastră începe în 2012 când Lucian Baraitaru a luat oraşul la pas pentru a descoperi case şi locuri vechi care aveau ceva de spus. Fotografia fiind o pasiune a lui, s-a folosit de imagini pentru a împărtăşi cu alţii cele văzute şi astfel a luat naştere pagina publică „Dincolo de faţade”, o comunitate care a crescut treptat, susţinut, fără vreo intervenţie.

În timp, s-a conturat ideea de a face şi ceva concret, în oraş şi tot discuta cu prietenii care îl mai însoţeau în plimbările urbane. Unul dintre ei i-a spus în primăvară despre un anunţ al Ordinului Arhitecţilor din Bucureşti care lansase un program „Construind Comunitatea” şi oferea finanţare – o sumă minimă, dar care putea fi un punct de pornire – mai multor proiecte, în urma unui concurs de idei. A acceptat provocarea şi, alături de Iuliana Dumitru, doctorand la CESI, s-a coagulat o echipă pentru această competiţie – aşa i-am cunoscut şi eu. Proiectul pe care l-am propus s-a numit „Faţa­dele sunt ale comunităţii”, iniţial ne doream o expoziţie foto Dincolo De Faţade şi o alta care să rezulte în urma ex­plo­rării unui cartier şi aveam de ales între mai multe case care ne puteau găzdui, Lucian voia să fie Casa Monteoru. Însă, după ce am fost aleşi pentru programul Anualei de Arhitectură Bucureşti 2015, am aflat că, din motive obiective, nu mai putem folosi Casa Monteoru pentru proiect.

CF2-750

Cum aţi ajuns atunci la această casă? 

E un loc mult mai puţin cunoscut din oraş, ca să nu zic trecut cu vederea. Lucian a intrat la un moment dat aici,  printr-o cunoştinţă, a explorat casa şi a rămas impresionat de spaţiu, drept pentru care şi-a adus aminte de el în 2015.  Într-un final a reuşit să-i contacteze pe  proprietari şi discutând cu ei a obţinut  acordul de a activa casa pentru o lună, prin tot soiul de evenimente. Este primul nostru proiect de acest gen de aceea l-am şi numit proiect-pilot, învăţăm multe lucruri din mers.

În plus, lucrurile au crescut mult de la primele idei, efortul actual este foarte mare – de la o simplă expoziţie foto am ajuns la revitaliza­rea unei case şi la un fel de festival cultural ce durează mai multe săptămâni. Ne-am propus să învăţăm din tot ce se întâmplă, să vedem ce merge şi ce nu, ce ar trebui să schimbăm, cum să ne organizăm mai bine.

Ce a însemnat propriu-zis aducerea casei la aspectul pe care îl văd cei care îi trec acum pragul?

Foarte multă muncă fizică, era practic un spaţiu părăsit, cu foarte multe lucruri lăsate acolo… În primele două luni ne-am implicat doar noi şi cu câţiva prieteni, am încercat să nu anunţăm despre ce casă era vorba în proiect, dar apoi am mai cerut ajutorul şi altora. În vară am avut un call, s-a numit „Un mop de ajutor”, însă s-a nimerit în cel mai călduros week-end şi punctual atunci nu au venit foarte mulţi oameni. Ne-au scris însă foarte mulţi că vor şi ne pot ajuta şi am început să primim o grămadă de produse cu ajutorul cărora am făcut toată curăţenia în casă şi pe care le mai folosim şi acum.

Ne-am dorit să se implice cât mai mulţi oa­meni, să simtă că fac parte activ din proiect şi deja avem un număr important de voluntari care sunt alături de noi, în mod susţinut.

Pe lângă muncă fizică, în paralel, a fost munca de a pregăti conceptul de amenajare a casei şi implementarea lui, identificarea spaţiilor pe care urma să le deschidem şi destinaţiile fiecăruia, alături de tot ce a presupus pregătirea casei pentru public şi organizarea unui eveniment care durează o lună.

CF1-750

Pe lângă fotografiile voastre, legate direct de proiectul „Dincolo de faţade”, aţi creat în casă o poveste în imagini şi obiecte a familiei Costa-Foru. Cum aţi colaborat cu ei, cât de uşor v-a fost să scoateţi la lumină documente şi istorii trecute?

Evoluţia arhitecturală a casei şi a zonei au fost documentate de arhitecta Raluca Zaharia, iar istoria şi povestea familie au fost pregătite de mine. Cele două tipuri de documentare au funcţionat în paralel şi s-au completat reciproc, având ca sursă arhivele naţionale şi ale familiei, fotografii şi materiale găsite în casă şi poveştile de viaţă ale moştenitorilor familiei Costa-Foru.

Când au intrat înapoi în casă, şi membrilor familiei li s-au activat tot soiul de amintiri, ne-au povestit multe lucruri, emoţionaţi pe bună dreptate de situaţie. Relaţia cu ei a fost chiar o adevărată colaborare şi sperăm să conti­nue, vedem acest eveniment-festival ca un prim pas. Costa-Foru a fost o personalitate pe care abia începem să o înţelegem, să ne dăm seama ce a adus această familie pentru societatea românească.

În discuţiile cu membrii familiei au existat anumite amănunte sau istorii care  v-au inspirat, v-au ghidat în elaborarea programului de evenimente?

Da, am sesizat un fel de fir care leagă diver­sele etape de existenţă ale casei. De la apariţia ei la începutul secolului trecut până în 1935, anul în care a murit Constantin Costa-Foru, cel care a construit casa – perioadă care a coincis cu sistematizarea dealului afectând structura casei, dar chiar şi după, în perioada comunistă, acest spaţiu a fost unul al efervescenţei şi al schimbului de idei.

Se dezbăteau diverse probleme, se organizau evenimente, din povestiri reiese că mereu veneau prieteni, rude, cunoştinţe, casa trăia prin oamenii care se întâlneau aici. În timpul comunismului, o parte din spaţiu a fost alocat Fondului Plastic, devenind atelier pentru mai mulţi artişti, au venit şi alte familii să locuiască în unele camere, dar chiar şi aşa, înghesuiţi în condiţii neprietenoase, familia Costa-Foru a continuat să ţină uşile deschise pentru vizitatori, dornici de socializare.

Noi ne-am dorit să redăm casei acest spirit şi ne bucurăm că vin mulţi oameni, admiră spaţiile, dezbat, ascultă şi învaţă lucruri noi. Proiectul are şi o dimensiune de problematizare, nu e vorba de o redare fidelă a spaţiilor aşa cum au fost odată, ci mai degrabă de  o punere în context, o reinterpretare, o aducere la viaţă pentru dialog. Noi sperăm ca oamenii care vin să fie inspiraţi sau provocaţi să-şi pună întrebări, să afle mai multe despre istoria oraşului sau, de ce nu, să pornească proiecte similare.

Nu prea se ştie cine a fost Costa-Foru, deşi au  contribuţii substanţiale la istoria Bucureştiului: spre exemplu, Gheorghe Costa-Foru, tatăl celui care a construit casa, a fost primul rector al Universităţii din Bucureşti şi este considerat printre întemeietorii  sistemului de educaţie superioară de la  noi; mai mult, existenţa clădirii Universităţii i se datorează în bună măsură, căci a susţinut multă vreme necesitatea ei în  faţa lui Cuza. Fiul său, Constantin Costa-Foru, a fost avocat, jurnalist, luptător pentru drepturile omului, o personalitate importantă în epocă.

Acum că aţi explorat toate cotloanele casei, aveţi un loc preferat, un cadru care v-a rămas în suflet?

Cred că fiecare din echipă are o bucăţică preferată, care i-a vorbit lui în mod special. Spaţiul preferat al lui Lucian este salonul de la etaj, întotdeauna a fost fascinat de arhitectura romantică de influenţă franceză. Acolo au avut loc primele ajustări – au fost mutate tablouri şi sculpturi şi urcate în salon: acest spaţiu a fost, de fapt, un soi de inspiraţie pentru tot proiectul şi reflectă evoluţia lui. Florentinei îi place în mod special „La Salve” – este spaţiul pe unde se făcea iniţial, înainte de sistematizare, accesul în casă: îi place să privească prin fereastra uşii vechi, cea originară, de la 1904. Mie îmi plac spaţiile mai puţin impunătoare, mai puţin grandioase, mai ascunse, mai intime, de aceea colţul meu preferat este cel de „la cravate”, în fostul oficiu al casei.

În ceea ce priveşte mobilierul şi alte decoraţiuni, sunt cele pe care le-aţi găsit aici sau aţi adus şi voi anumite piese?

Noi ne-am propus să folosim cât de mult posibil ceea ce am găsit în casă. Spre exemplu, candelabrul din hol este făcut de băieţii din echipă cu lemn găsit în casă, ramele ta­blourilor sunt originale, le-am găsit aici şi doar le-am curăţat. Covoarele pe care le-am găsit în casă, la fel, le-am spălat, le-am igienizat şi le-am folosit ca atare. Acelaşi lucru cu fotoliile, momentan sunt curăţate, spe­răm ca la un moment dat să poată fi şi re­con­­diţionate, în primă fază vom avea două workshop-uri cu restauratori. Casa nu este oricum încărcată, e bine pentru că avem loc pentru ca evenimentele să se desfăşoare în condiţii bune.

Care au fost impresiile după deschiderea casei? 

Un feed-back important a fost numărul  de participanţi, ne-a bucurat mult interesul oamenilor, mai ales că toate evenimentele am încercat să le legăm de istoria casei. Mesajele au fost pozitive, ne-au încurajat  şi suntem sincer încântaţi. Avem deja  multe alte idei, dar ne-am propus să ne  concentrăm momentan pe finalizarea  acestui program şi abia apoi, după ce  ne şi odihnim, să ne gândim la planul  pentru 2016.

ECHIPA PROIECTULUI: Lucian Baraitaru (fotograf şi iniţiator al proiectului), Iris Şerban (antropolog), Iuliana Dumitru (socio-antropolog), Mihai Neagu (IT-ist), Florentina Alion (coordonator resurse umane)