Corina Isabella Csiszár: „Astăzi omul privește în mod profan lumea. Nu mai există acel sacru care a condiționat lumea atâtea și atâtea secole”
INTERVIU: Manuela Zipiși FOTO: courtesy of Drd. etnolog Corina Isabella Csiszár
În încercarea de a ne apropia de inima Maramureșului și de a-i înțelege atât finele resorturi ale obiceiurilor ancestrale, cât și complexitatea prezentului, ajungem la oamenii locului. La acest miez autentic pe care etnologul Corina Isabella Csiszár, de la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, îl cercetează prin studiu și muncă de teren. Grație acestei neobosite curiozități a cercetătorului dublate de pasiunea pentru înțelegerea sufletului uman, ni se deschide preț de o conversație o fereastră către o lume fabuloasă, pendulând între trecut și prezent.
Ce înseamnă să fii etnolog astăzi?
Sunt etnolog la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, manager prof. Lucian Iluț. A fi etnolog pentru mine face parte din destin, este misiunea mea personală pe acest pământ. Munca de cercetare pe teren nu este deloc ușoară, iar pentru ca informația să fie cât mai autentică este necesară însușirea tradițiilor locului, pentru ca oamenii intervievați să se simtă cât mai în largul lor. Atracția față de origini, față de rădăcinile trecutului, pasiunea, dragostea pentru oamenii autentici, curiozitatea, deschiderea, înțelegerea sufletului uman, dorința pentru aflarea și promovarea tradițiilor sunt atributele unui etnolog.
Pentru mine, a fi etnolog înseamnă și a fi redactor-șef la Memoria Ethnologica, revista de patrimoniu și memorie culturală bianuală care va împlini 23 de ani anul acesta, semn că este atât de necesară în lumea culturală. De asemenea, în calitate de etnolog, am demarat în anul 2014 proiectul filmelor documentar-etnografice, în cadrul căruia am realizat 7 filme cu care am participat la festivaluri internaționale concurs de film-documentar etnografic, obținând câteva premii importante pentru noi și pentru instituția pe care o reprezint. Anul trecut am reușit să împlinim un vis, să aducem filmul documentar etnografic în orașul nostru, Baia Mare. În miezul toamnei, în perioada 18-19 octombrie 2023, avut loc prima ediție a Competiției Naționale de film „Ethnologica Film Fest”.
S-a schimbat Maramureșul în ultimii ani, și dacă da, cum?
Nu mai există acea parte specială. Încet, încet, omenirea s-a transformat. În ultima perioadă, în unele părți ale lumii, viziunea în ceea ce privește omenirea se așază pe social. Și aceasta este diferența în evoluția spiritului uman, diferența dintre sacru și profan. Astăzi omul privește în mod profan lumea. Nu mai există acel sacru care a condiționat lumea atâtea și atâtea secole.
Unele obiceiuri maramureşene s-au pierdut sau sunt pe cale de a se pierde sau de a se contamina cu obiceiuri preluate din alte zone ale ţării sau chiar cu tradiţii importate de peste hotare de către cei care au luat drumul străinătății. Există teama unor etnologi, folclorişti, antropologi, etnografi cu privire la pierderea tradițiilor noastre ancestrale. Dar de fapt avem de-a face cu obiceiuri noi, ca expresii active ale spiritului uman, sistemul obiceiurilor nu se pierde, ci se află într-o continuă schimbare şi regenerare. Lumea satului se află într-o continuă schimbare încă de pe vremea comunismului și este oarecum firesc să fie așa.
În majoritatea satelor maramureșene s-au produs schimbări majore, modernizarea și inovațiile ducând la un stadiu destul de avansat de dezagregare. Alte obiceiuri se mai practică rareori, păstrând unele elemente nealterate, dar numai în localitățile mai conservatoare. Asistăm neputincioși de foarte mulți ani la fenomenul demolării sau al înstrăinării căsuțelor din lemn, care ajung lemn de foc, sau lemn pentru parchet în țări precum Italia. Dar până la urmă modernizarea constituie un fenomen absolut normal, nu putem avea pretenția ca țăranul maramureșean să trăiască la fel ca odinioară, ca acum 100 de ani.
Totuși putem vorbi și despre un fenomen îmbucurător, pe care îl constatăm în satul Breb, a fost o lecție de viață, pe care țăranii din Breb au înțeles-o și și-au însușit-o. Un fost fotograf al Marii Britanii și paparazzo al Prințesei Daiana, Duncan Riglay, s-a stabilit în Breb. Decorul satului Breb, l-a determinat să contribuie la păstrarea autenticității satului, astfel încât și-a încropit un primitor hotel, schițat după vechea orânduire, Village Hotel. Duncan Riglay a cutreierat ținutul, achiziționând obiecte tradiționale, oale din lut, ferestre, uși vechi din lemn, mobilier, paturi cu strujac, cergi, sobe tradiționale și țoluri vechi. Exemplul său a prins repede pentru țăranul întreprinzător din Breb și rând pe rând au început să apară pensiuni în căsuțe vechi din lemn. Locuitorii au refuzat asfaltarea ulițelor și solicitat Primăriei ca acestea să fie pietruite, pentru a păstra aspectul satului de odinioară.
Un personaj de legendă al satului Breb, ale cărui pasiuni de a scrie poezii, de a fotografia și de a filma l-au transformat într-un veritabil cronicar al micii localități este Vasile Oanea, care vorbește foarte realist, și cu tristețe despre transformările pe care le-a suferit în timp satul maramureșean: „eu zic că în perioada asta s-o stricat satul. Chiar dacă unii cred că e civilizație și vin oameni din toată lumea, nu-i cum o fost în urmă cu câteva zeci de ani. Atunci bunătatea oamenilor era altfel, sufletul lor era mai curat. Atunci oamenii te ascultau dacă povesteai, acum nu, acum omul ia telefonul nici nu se uită la tine. Stai pe gânduri dacă te ascultă sau dacă se uită la telefon.”
Un alt aspect foarte important de discutat, ar fi denaturarea costumului popular, fenomen la care asistăm cu toții. De la un an la altul sumnele devin tot mai scurte, uneori plisate, și în culori stridente, nespecifice zonelor, „asortate” cu brâie paietate preluate din Bistrița. Cămașa tradițională, elementul poate cel mai de preț al țăranului maramureșean, ce reprezenta un substitut al omului, o a doua piele a unei ființe, a suferit transformări incredibile, de neimaginat.
Povești din ținutul Lăpușului care v-au impresionat în mod deosebit:
Cred că nu întâmplător îmi amintiți de poveștile din Țara Lăpușului. În anul 2022 am publicat la editura „Ethnologica”, a instituției noastre, cartea Obiceiuri din Țara Lăpușului, care a obținut „Premiul pentru Folclor”, în cadrul Zilelor Cărții, eveniment organizat de către Consiliul Județean Maramureș. Dorința de a publica un volum care să prezinte obiceiurile străvechi ale Țării Lăpușului a luat naștere în urma cercetării de-a lungul anilor, a 25 de sate din această zonă. Dacă ținutul Lăpușului s-a făcut remarcat prin străvechea hore lungă interpretată de către renumiți rapsozi precum Nicolae Pițiș sau Grigore Leșe, sau prin valoroasele sale biserici de lemn, nu la fel stau lucrurile atunci când ne referim la obiceiurile și tradițiile acestei zone. În lumea satelor lăpușene, încă se mai păstrează mesajele ancestrale, însă există și riscul ruperii de trecut. În timpul cercetării etnologice mi-a atras atenția caracterul arhaic al Țării Lăpușului, impresionantă fiind latura precreștină a obiceiurilor, și modalitatea în care aceasta continuă chiar și astăzi în unele localități, să coexiste cu latura religioasă, în cadrul manifestărilor spirituale și a obiceiurilor de peste an. Obiceiurile străvechi ale acestei zone au abundat în trecut în practici magice, credințe, practici divinatorii și superstiții.
Aș vorbi despre personajul legendar lăpușean, Nicolae Pițiș și a sa poveste impresionantă de viață. Am avut ocazia și onoarea, în 2008, să îl cunosc pe badea Nicolae Pițiș, un talent care se naște o dată la o mie de ani. Am cercetat folclor în căsuța-i atipică, așa cum era și el de fapt. L-am intervievat pe badea Niculai al lui Iacob în perioada derulării proiectului de monitorizare a doinei. Doina este specifică poporului român și a fost transmisă de-a lungul timpului în interiorul familiilor, prin viu grai, din generație în generație. Interpretarea cu noduri sau horea lungă s-a ridicat la Nicolae Piţiş la rangul de unicat, deoarece pe o anumită treaptă a vocii sale foarte puternice, dar şi bine modulate prin exercițiu, sunetul devenea țipăt. Şi în aceasta a stat genialitatea şi unicitatea lui. Vocea lui s-a modelat bine printr-un exercițiu permanent, căci nu era nici nuntă, nici petrecere, nici șezătoare să nu i se audă glasul. Nicolae Piţiş a fost o personalitate polivalentă, un fluierist versat, vrând să ne amintească faptul că la Lăpuş, şi în întreaga Țară a Lăpușului, fluierul, moștenire din vremuri adânci, a fost instrumentul de bază, nu cetera.
Trei locuri pe care le-ați recomanda cuiva care ajunge pentru prima oară în Maramureș:
Memorialul de la Sighetu-Marmației, satul Breb și Cheile Lăpușului.
Un obicei din Maramureș, la început de an care să ne aducă bucurie și prosperitate:
La Dămăcușeni, unicul sat maghiar din Țara Lăpușului, se păstrează un rit de trecere de alungare a iernii, numit Farșang. Am aflat despre acest obicei interesant în anul 2011 și după 6 ani ne-am reîntors în localitate pentru a-l filma. Am realizat un film documetar etnografic, care a fost premiat la festivalul Internațional de Film Etnografic „Ipostaze Etnografice”, de la Galați, în 2017. Obiceiul a fost preluat de la sași, și se organiza în șezători în perioada dintre Bobotează şi Miercurea Cenuşii, zi care marchează începutul Postului Paştelui.
Îmi aduc aminte din copilărie, când în serile lungi de iarnă, lumea căuta ocazia de a se aduna laolaltă. Cetele de mascați, cu un conducător, umblau prin sat. Conducătorul bătea pe la ușile oamenilor și cerea găzduire jucând rolul unor târgari veniți de la Târgu Lăpuș. Și odată intrați în casă, dansau în jurul mesei, spuneau povești, beau un pahar de ceva. Mascații umblau aproape în fiecare seară între Bobotează și Miercurea Cenușii. Și bătrânii ne-au spus că această sărbătoate se organizează pentru alungarea duhurilor malefice. Prin acest ritual alungau răul și așteptau să reînvie natura. S-au schimbat lucrurile. Cine te mai primește acum în casă? Atunci lumea chiar aștepta să meargă, să bată la ușă. Avea setea asta de a fi împreună cu alții, de a fi vizitată de alții. Și exista chiar credința în purificarea sufletului. Momentul culminant al Farşangului era acela de îngropare a iernii și a viciilor, la Lăsata Secului. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Zoltán Németh, 58 ani, Dămăcușeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/01/2017)
Interviu publicat în igloo #218 / Materiale experimentale / februarie-martie 2024 / secțiunea Qamutiik
