De ce îmi place afară, afară?
Adică de ce îmi plac parcurile, scuarurile, piețele, străzile și orice petic de spațiu public de afară din țară? Nu este vorba doar de design, despre arhitectura peisajului ca profesie respectată și, mai ales, întrebuințată, nu este vorba doar de profesionalism. Este vorba și despre relația oamenilor cu spațiul public, relație care este atinsă și de viziunea administrației asupra rolului și rostului spațiului public.
De ce îmi place afară, afară? Pentru că afară oamenii sunt liberi să se simtă bine. Și nu numai oamenii, ci și natura. Și când mă gândesc la cum e afară, afară nu mă gândesc la un loc anume sau la un parc anume. Ci la o multitudine de spații și locuri care, toate, povestesc despre același lucru. Povestesc despre bucuria naturii în oraș, despre bucuria oamenilor de a fi în oraș, în natură. Am să povestesc (mai mult vizual) despre parcurile de afară și despre natura lor (umană). Am să enumăr, așa… pe puncte, ce iubesc eu la parcurile de dincolo de Arad. Un fel de 10 lucruri pe care le știați sau nu despre parcuri și despre cum pot fi ele.
1. Iubesc natura din parcuri. Faptul că acolo natura e natură, arhitectura e arhitectură și designul e design. Faptul că acolo arborii nu sunt „toaletați”, iarba nu e gazon tuns, florile nu sunt pansele aliniate și, mai ales, că nu se strâng frunzele uscate. Și că pământul uscat e parte din peisaj și nu este chinuit cu gazon de umbră care refuză să crească. Acolo parcurile arată deseori a păduri adevărate, a jungle neîngrijite (chit că sunt infinit mai îngrijite decât în urbele noastre deșertice) în care poți să te pierzi.
2. Îmi place că afară parcurile sunt străbătute de poteci, nu de șosele. De poteci pe pământ care uneori se înnoroiază când plouă, căci afară noroiul este considerat parte din natură și parcurile ca povești despre natură. Sunt străbătute de poteci înierbate unde ești invitat să te plimbi și noaptea la lumina felinarelor ce par singura intervenție umană în peisaj. Sunt străbătute de pontoane pe sub care clipocesc bălți cu mătasea broaștei sau de alei de pietriș care scârțâie sub tălpi. Acolo parcurile au sunetele lor specifice, nu doar vuietul traficului care năvălește dinspre oraș.
3. Ce mai îmi place în parcurile de afară este că aleile, chiar și atunci când sunt asfaltate, nu au borduri, nu au contururi clare, se răsfiră în iarbă, sau mai bine zis iarba se întinde peste marginile lor difuze și permisive. Iar dacă există borduri, ele sunt din piatră, ele sunt locuri unde te poți așeza, ele sunt mult mai mult decât simple borduri. Ele sunt design care te invită la adăstare.
4. Despre așezat și locurile de ședere se pot povesti multe. Pagini întregi! Cert este un lucru. Afară, băncile nu sunt aliniate de-a lungul aleilor ca batalioanele ruse. Uneori sunt aruncate ici și colo, puse cumva să poți contempla peisajul, nu să numeri autist trecătorii. Alteori sunt așezate în grupuri, generând ceea ce Jan Gehl numește talk-scape, un loc în care invitația să fie nu numai la adăstare sau contemplare, ci și la socializare și petrecere. Pe bănci poți dormi, te poți relaxa sau zace îndelungat și leneș. Nu doar homeleșii sunt clienții lor, ci orice om ce caută repaus. Sunt nu doar frumoase, ci și confortabile.
5. Nu că oamenii ar sta neapărat pe bănci. Și ăsta e poate lucrul care mă face să mă simt cel mai bine în parcurile altor orașe. Oamenii întinși ca șopârlele la soare primăvara, oamenii care își iau dejunul în iarbă (obicei vechi, se pare, de a ajuns și nume de tablou celebru), oamenii care ațipesc la umbră în zilele caniculare când zidurile te gonesc afară din casă. Nimic nu pare mai firesc decât a sta pe iarbă sau a face plajă. Pudibonderia publică nu pare a fi la modă în parcurile de afară. Plaja este mai mult decât firească. Chiar și nudismul în unele locuri. Suficient de bine cunoscute (și semnalizate) încât cei cu inima slabă să le poată ocoli cu discreție și eleganță. Fac plajă și în mijlocul orașului, dacă un fir de apă îi invită la asta și ziua este fierbinte. Și asta deși mai toate orașele și mai toate parcurile întinse de-a lungul râurilor sau malurilor de lacuri au și ștranduri amenajate pentru cei mai „disciplinați”. Pentru că da, apa acelor orașe e curată și lumea iese la scaldă.
6. Plaja și apa mă aduc la alt motiv de entuziasmare a mea în parcurile cele de afară. Apa sau, mai bine zis, contactul cu apa. Pentru că apa acolo nu este un ornament cu lumini colorate și muzicuțe care terorizează locuitorii din proximitate. Apa acolo este un mediu al bucuriei. În orice formă ar fi ea, oamenii se bucură în mod direct, nu doar contemplativ, de prezența ei. Orice bazin, orice fântână te îndeamnă la bălăceală. Și asta e, din nou, firesc și permis. Și da, copiii au voie să se ude, pentru că și copiii de afară sunt foarte diferiți. Ei nu răcesc și nu îi trage curentul. Ei se bucură de viață, de apă și de parcuri. Și dacă se bucură de orice fântână nu este pentru că waterfronturile nu ar fi amenajate ca parcuri generoase (nu, nu sunt privatizate și construite aproape niciodată în orașele de afară). Toate sunt transformate în promenade, terase, parcuri. Orice fir de apă, oricât de îngust sau îndiguit, trebuie să fie accesibil tuturor.
7. Și dacă ne distrăm și ne scăldăm, ni se face și foame. Și atunci punem de o masă, un picnic, un grătar. Ei bine, da! Un grătar! Căci în parcurile de afară nu este interzis să faci grătare, ci ești de-a dreptul invitat să le faci. Acolo administrația publică organizează locuri de grătare spațioase și mari, cât să stea fiecare în fumul lui și nimeni în fumul altuia. Dar se fac și în locuri mai puțin amenajate, pe peluzele mari ale parcurilor neînghesuite. Căci acolo sunt suficient de multe parcuri pentru ca toată lumea să se distreze în voie fără a deranja pe nimeni. Nici măcar cu fumul de la grătare. Uneori picnicul se întinde pe mai multe zile (mai ales vara, în vacanță) și atunci unii instalează cortul în parc. Doi berlinezi veseli mi-au explicat că e mult mai simplu să îți faci vacanța în oraș din moment ce și aici ai pădure, plajă, peluze și supermarketul aproape. Iar casa la 10 minute de cort, dacă mai ai nevoie de ceva.
8. Și evident că niciun grătar nu merge fără un spriț sau măcar o bere lângă. Și nici băutul în parcuri nu pare nimănui straniu sau deplasat. Fie berea la terasă, fie din buzunar, fie de la butoiul cumpărat cu gașca sau vecinii (unii, mai ales nemții, sunt foarte organizați când vine vorba de bere), băutul pare un gest firesc în majoritatea spațiilor publice, dar mai ales în parcuri. Iar ăsta este alt lucru care îmi place foarte tare în parcurile de afară. Face parte dintr-un fel de firesc al vieții sociale. Băutul unei beri pare să însoțească o multitudine de activități prin parcuri, nu doar grătarele și picnicurile dar și o partidă de cărți table sau petanque. Uneori, pentru a optimiza activitățile în familie, locurile de joacă sunt amplasate lângă terasa din parc pentru ca mama să-și poată supraveghea odrasla privind peste Aperolul băut cu prietena ei.
9. Ajungem la un alt aspect care îmi place în parcurile de afară. Absența țarcurilor, atât a celor pentru câini, cât și a celor pentru copii. Acolo nimeni nu e închis în țarc și nimeni nu este considerat a fi periculos pentru alții sau pentru el însuși. De fapt, noțiunea de loc de joacă pentru copii este una mult mai vagă. Locurile de joacă sunt pentru toată lumea, nu doar pentru copii. Nu numai că nu sunt îngrădite, dar de multe ori sunt amenajate chiar în mijlocul drumului, iar lumea le traversează în sus și-n jos. Alteori însă te trezești cu un tobogan amplasat așa, nicăieri, fără niciun loc de joacă amenajat, doar ca alternativă pentru copii la o scară (pentru adulți). Sunt orașe care sunt construite ca un loc de joacă ubicuu, în care copiii sunt invitați să interacționeze cu toate obiectele de design, gândite să te atragă, să fie ludice.
10. De fapt, nu numai că nu există țarcuri pentru câini sau copii. Nu există deloc garduri! Deloc! Oamenii se mișcă liber, o iau pe unde-i taie capul, mașinile nu parchează pe iarbă! Pare o lume stranie, mai ales dacă vii din Bucureștiul cu garduri duble sau triple care delimitează fiecare micro-parcelă verde sau pansea rătăcită. Și dacă uneori există delimitări ale spațiilor față de stradă (niciodată în interiorul parcului sau scuarului), atunci ele sunt discret disimulate într-o piesă de design, într-un mobilier urban confortabil, într-o denivelare „savantă” a terenului. Cumva, ideea de limită e absentă, poate chiar interzisă? Despre balustrade și parapete de „siguranță” nici nu vine vorba. Și dacă totuși trebuie gard, mai ales în Franța, atunci ele trebuie să fie și altceva, nu doar o limită, dar și un element al confortului urban.
Niciunul dintre cele 10 puncte despre parcurile de afară nu reprezintă vreo picanterie cu iz local. Nici vreo excepție culturală anume, căci fotografiile sunt făcute în Berlin, Budapesta, Lille, Lisabona, Marsilia, Oslo, Paris, Porto și Zürich și ar fi putut fi din multe alte orașe. A te simți bine în parcuri nu e semnul unei picanterii culturale, e semnul unei civilizații, să-i spunem europene.
Și ar fi multe de povestit despre parcurile de afară. Ar fi multe de povestit despre ce înseamnă, de fapt, arhitectura peisajului. Despre faptul că nu se ocupă cu ornamentarea spațiului urban cu panseluțe și tuia, ci că se ocupă de crearea și de structurarea de spații pentru oameni și natură, pentru oameni în natură. Dacă pare că am vorbit doar despre ce fac oamenii, e doar o părere.
Am vorbit despre ce îmi place la arhitectura peisajului, despre faptul că un parc bun e un parc ludic, în care oamenii se simt bine. Și asta presupune o înțelegere profundă a designului, care presupune a construi ceva urmărind un plan și un scop precis, specific. Este vorba despre faptul că esteticul nu poate fi despărțit de etic. Iar afară arhitecții peisagiști au un plan și un scop: să facă oamenii fericiți. Și au și rezultate. Oamenii aceia își locuiesc parcurile, nu le vizitează.
Și am să închei, evident, în tonul momentului, exprimându-mi speranța (din păcate probabil că deșartă) că am învățat și noi ceva de la oamenii orașului care au ocupat străzile în vremea carantinei. Că este evidentă nevoie nu doar de mult mai multe spații publice, parcuri și grădini în care lumea să nu se înghesuie ca la manifestație. Sper să fi înțeles că este nevoie și de altfel de spații. Mai primitoare, mai ludice, mai umane. Să fi înțeles că peisagiștii nu ornamentează, construiesc.
Articol publicat în igloo #196_iunie-iulie 2020
