dorinSTEFAN: [Titlul mai încolo]

Începusem să însăilez câte ceva despre fotografie, aveam un fir. Acum o zi, Adrian Ciocăzanu mă rugase să scriu ceva despre fotografie. Ok. Am un weekend la dispoziție. E sâmbătă dimineață. Zi încă frumoasă de toamnă. (Bună de făcut fotografii). Soarele mijește. Frunzele sunt de Benetton. Pe fereastră, cadru cinematografic. Nu. Foto-grafic. Asta este tema: foto-grafia.

Să nu deviem. Începusem să grafiez despre foto pe linia japonezii și fotografia. „Japonezii și fotografia…” Parcă lipsește ceva în titlu. Un titlu care se respectă trebuie să fie format din trei cuvinte. Trei cuvinte-cheie. Desigur, arhitectura. Deci: „Japonezii, fotografia și arhitectura”. Ce-mi mai lipsește ca să mă aștern pe lucru? A. Da. Un ceai. Imediat, apă la fiert în fierbător, instant, cană mare cu toartă uriașă, pliculeț. Gata ceaiul. Cât mi-a luat? Sub un minut. N-am pierdut mult timp.

Stop! Păi, ce faci. Japonezii… ceaiul… iar tu, pleosc, apă din fierbător peste pliculeț. Rușinat, scot din arhivă fotografia făcută în pavilionul din grădina Ryoanji în Kyoto. Ceremonia ceaiului. Lemn, transparențe dirijate, porțelan, poziție, ritual. Caut prin casă după o ceșcuță de ceai japoneză. Pojghiță de porțelan. Deschid cutia de tablă cu ceai „vărsat”.

Torn încet apă fierbinte. Perfect. Soarele ne înconjoară, frunzele ți se lipesc de ochi, ceaiul aburește, liniște. Perfect pentru ce? Poate pentru a zăbovi cu ochii pe geam și a mângâia pojghița de porțelan. Mă ridic repede și fac o fotografie cu telefonul. Să am un martor. Dacă nu mă cred cei ce vor citi că totul este adevărat?

Nu-mi place. Mai fac una. Încă una. Parcă asta. Este documentată: apare umbra lăsată de ceșcuță pe măsuța de lemn (suntem în lumea japoneză a dimensiunilor reduse și nu în lumea românească a diminutivelor lipsite de sens: mâncăriță, facturiță, furculiță – sic!), deci era soare, se văd prin transparența transperantului (de remarcat, din lemn natur) copacii îngălbeniți, caloriferul din umbră strică puțin idilicul imaginii, precum și tabla lindab din acoperișul vecin. Nimeni nu este perfect. Dar oricum se vede blocnotesul, aruncat pe pervaz în momentul în care am purces la fotografiere. Grafia părăsită pentru foto-grafe. De asemenea, nici ceșcuța de ceai nu este o pojghiță, dar aduce a japoneză. Oricum, furat de peisajul fotografic, ceaiul s-a răcit, soarele a intrat în nori, să trecem la subiect. Dar de fapt suntem în subiect. Vorbim despre fotografie.

Paradoxal, poate, japonezii, care în anii ’970 invadau Europa cu nelipsitul și provocatorul Canon de gât și dădeau ora exactă în arhitectura lumii încă cu un deceniu înainte, ajung, prin arhitectul Kengo Kuma, să acuze fotografia de deturnare de fonduri: …„comunicarea impactului unei clădiri unui număr cât mai mare de persoane a devenit, în cele din urmă, un scop fundamental al arhitecturii moderne… Le Corbusier și Mies van der Rohe au orientat arhitectura în această nouă direcție, au creat lucrări de arhitectură extrem de fotogenice, suficient de inovatoare și individualizate pentru a fi recunoscute ca atare într-o singură fotografie alb-negru reprezentativă. Pentru a fi reprezentativă, fotografia trebuie să înfățișeze întreaga clădire, iar pentru ca acest lucru să fie posibil era nevoie de o distanță suficientă între subiect (fotograf) și clădire. Clădirea în sine trebuia să aibă forme și detalii concepute de așa natură încât să poată fi văzute de la distanță. Astfel, imaginea clădirii putea fi imprimată pe hârtie fotografică, devenind un element ușor recognoscibil, cu alte cuvinte, un obiect.” [1] Iar Kengo Kuma este anti-obiect.

Un argument în favoarea acuzei, dacă este acuză, pe care Kengo Kuma o aduce manipulatorului aparat de fotografiat și fotografiei, ca mijlocitori partinici ai actului artistic, îl spune Brâncuși, de fapt se spune, pentru că știm că a lăsat foarte puține vorbe scrise de mâna lui, că Brâncuși devine fascinat de aparatul de fotografiat nu doar pentru că era o noutate în anii ’920, când, prin intermediul lui Man Ray, devine el însuși fotograf, dar și pentru că a intuit plusvaloarea extraordinară pe care o poate aduce operei sale și imaginii sale fotografia. Începe să-și facă singur fotografii, nemulțumit atât de lipsa de strălucire a bronzului reprodus pe hârtie, cât și de ceea ce transmite „aspectul” sau poziția, chipul, privirea, fotografi a artistului.

Ceea ce acuză Kengo Kuma este că fotografia promovează un anumit tip de arhitectură sau că, de fapt, se promovează acea arhitectură predispusă a fi fotografiată, acea arhitectură care dă bine în fotografie; doar acea arhitectură care se vinde bine prin fotografie. Obiectul cenușăreasă. Marketing. Brâncuși face, prin fotografie, marketing înainte de inventarea lui ca tehnică explicită de vânzare, de impunere pe piață, de profit. Brâncuși face manipulare pozitivă, Kengo Kuma remarcă și acuză manipularea negativă prin intermediul fotografiei. Deturnarea arhitecturii spre obiect. Brâncuși își fotografi azăobiectele, caută sensibilitatea imaginii în fotografie, caută obiectul prin fotografie, cea mai bună poziție, cea mai bună postură. Obiectul rege. Regele în fotografie.

În termeni de/despre sensibilitate, indiferent că este în obiect sau în subiect, mă despărțeam eu, de Kengo Kuma Anti-obiectul. Dacă obiectul este sensibil, indiferent că stă pe soclu sau este un non-obiect disipat în natură, ne face bine. Nu mă interesează ideologia de dragul ideologiei. Nu pot da la o parte un obiect/construct sensibil pentru că încape sau nu încape într-o ideologie. Dar poate să-mi placă acel obiect sensibil și dacă este acoperit de o ideologie. Și cred că nu obiectul este de vină sau trebuie „blamat”, ci poate, deci poate, autorul care s-a înhămat la o ideologie, de dragul ideologiei, obiectul produs de el fiind descărcat prin sensibilitate de „beneficiile” respectivei ideologii.

Este unanim cunoscut faptul că Gabriel García Márquez, laureat al premiului Nobel, a fost un apropiat al dictatorului comunist Fidel Castro, a fost susţinător al revoluţiei cubaneze, deși comunismul instaurat într-o parte a lumii, de dragul ideologiei a produs atâtea nenorociri. Cum descărcăm de ideologii ceea ce producem? Poate conștiința știe. Ideologiile vin și pleacă, sensibilitatea ar trebui să fie o constantă universal susținută:

„«…modernismul a substituit, pur şi simplu, problema timpului cu problema transparenţei şi a mişcării. Modernismul a realizat legătura între spaţiu şi timp prin crearea unei arhitecturi a obiectelor din sticlă sau prin transformarea în obiecte a elementelor de circulaţie, cum ar fi scările sau rampele. Astfel, timpul a putut fi captat în fotografii care au ajuns apoi în toate colţurile lumii…»; în termeni arhitecturali, pentru că suntem în acest context (în con-text, Kengo Kuma, «atacă» corbusianismul), timpul înseamnă spațiu parcurs fizic; privind o fotografie, putem avea doar un parcurs mental, cât timp mișcarea este parte intrinsecă a precepției nu am putea acuza fotografia de substituire prin absență; «…un spaţiu care să arate atât de puţin atrăgător în fotografii era dificil de imaginat…»; în acest context pro Bruno Taut și antiobiect, Kengo Kuma, acuză fotografia de inducere în eroare; fotografia din martor obiectiv al acuzării, în con-textul anterior corbusian, devine martor subiectiv al apărării; fotografia este un filtru, este un filtru care reduce perceperea arhitecturii și cu atât mai mult nu ar putea să monopolizeze percepția. Paradoxală sau simptomatică este supărarea lui Kengo Kuma pe fotografie, gândindu-ne la afinitatea japonezilor pentru foto-grafiat.” [2]
_____________
Note
[1] Kengo Kuma, Anti-obiect: disoluția și dezintegrarea arhitecturii, Editura Pro Cultura, 2017
[2] dorinSTEFAN, „o-poziție”, revista Arhitectura 6/2017-1/2018

Text apărut în introducerea albumului igloo
FAR. 12 Fotografi de arhitectură din România (2018)