Dosar #210: Despre identitățile senzoriale ale satului

10 martie 2023

Dosar #210: Despre identitățile senzoriale ale satului

TEXT: Laura Jiga Iliescu FOTO: Șerban Bonciocat

În urmă cu aproape 10 ani plănuiam cu un prieten să mergem într-un sat, ori în mai multe (ca să le putem compara), și pur și simplu să-i înregistrăm sunetele. Sistematic, cu răbdare și pândă (căci nu vin toate deodată), ca pe niște documente ce dau seamă asupra unei ipostaze istorice a așezării; căci sunetele sunt o descriere subtilă a satului, o expresie a modului de viață, a materialelor și a uneltelor, a animalelor crescute în ogradă sau a activităților domestice. Nu mă refer la muzici sau la tot felul de vorbe, ci la undele prinse într-o țesătură fluidă, aparent haotică, a învelișului acustic al așezării, parte integrantă a identității acesteia.

Chiote și fluierături, interjecții de chemare sau de alungare a animalelor, talăngi, mugetele vitelor, sfornăiturile cailor, nechezatul măgarilor, behăitul oilor, lătratul sau schelălăitul câinilor, zgomotul roților de lemn pe drumul uscat, a rafturilor și inimii carelor (fierarii le recunoșteau astfel pe cele făcute de ei), tropote, picioarele bivolilor înglodate în noroaie, lipăiala boilor când golesc gălețile cu apă, suflarea porcilor în troaca cu lătură, ciocane pe nicovală și sfârâiala fierului încins scufundat în apă, roata morilor, rotirea șteampurilor, lanțul sau cumpăna fântânilor, hârșâitul coasei când trece prin iarbă, ploaia pe țigle, pe olane ori pe șiță (pe acoperișul de fân nici nu știu cum se aude), sfârâitul firului când se toarce etc.

O bază de date a sunetelor care la vremea aceea erau cotidiene și familiare, despre care știam că vor dispărea, dar nu ne imaginam cât de repede se va petrece înlocuirea lor cu altele sau cât de neașteptat s-au stins. Ciurdele de vaci ale satului sunt tot mai rare și mai mici, cai sau porci nu mai prea țin oamenii pe lângă casă, abia pe ici, pe colo mai lucrează vreun fierar, roțile sunt din cauciuc, fântânile au hidrofor, iarba se taie cu motocositoarea, lemnele cu drujba, noile mașinării au propriile sunete, mai puternice decât cele dinainte, dar și mai puțin diverse. Ireversibile, sunetele nu se mai întorc. Și odată cu ele nu se mai întoarce o întreagă manieră de interacțiune cu mediul.

Pot părea banale ghicitorile, dar ele sunt, de fapt, poeme dublu încifrate ce actualizează un cod cultural al cunoașterii deopotrivă empirice, senzoriale, raționale și ludice. Am ales câteva ghicitori a căror metaforă subtilă valorifică tocmai componenta acustică a obiectelor ce trebuie identificate. Or, pentru a le dezlega, trebuie să știi cum se aude fiecare dintre ele, să fie la îndemână, să faci parte din același context sonor ca și ele. Se udă/și strigă/și se ține/de mal (ghicitoare pentru moara de apă); Ciocârlan moțat/Strigă noaptea-n sat (ghicitoare pentru cumpăna fântânii); Știucă/din apă/S-aruncă,/Dumbrava/o culcă (ghicitoare pentru coasa cosind); Au ieșit ciutele/ca să pască luncile (ghicitoare pentru coase); Pe o casă/Șindrilită/Joac-o rață/potcovită (ghicitoare pentru ploaie).

Spre deosebire de sunete, mirosurile unei aşezări nu pot fi imprimate pe vreun suport material. Pentru ele nici nu am găsit ghicitori. Dar intră adânc în corpul nostru, mai adânc decât sunetele ce doar vibrează, atenționându-ne, declanșând amintiri, curiozități, pofte și repulsii. Aceste particule ce alcătuiesc un soi de odoramă a satului (termen preluat din titlul cărții lui Federico Kukso) dau seamă, la rândul lor, de componenta culturală a zonei senzoriale nu doar în sensul că percepțiile ne sunt modelate prin educație, ci și pentru că mirosurile izvorăsc dintr-un mod de viață, dispar odată cu acesta. Ca și sunetele, ele trebuie recunoscute. Ca și sunetele, ele derivă din ceva. Fum de lemne, fum de frunze uscate, fum de balegă arsă; hrană pentru animale; bălegar, găinaț, gunoaie; lemn uscat și afumat; noroi, levănțică sau mentă în lăzile cu pânzeturi, var, chirpici, must, hrană (nici nu mai insist), păr pârlit de la tăierea porcului, iarbă tocată amestecată cu mălai pentru rațe, closetul din curte, cânepa pusă la uscat, lătură, leșie, o listă pe cât de inepuizabilă, pe atât de specifică unei ipostaze a satului.

Veșnicia nici nu s-a născut la sat, nici nu au fost vreodată satele niște globuri de sticlă atemporale, decontextualizate ori neinteresate de ceea se petrece în afară, în oraș sau mai departe. Totuși, procesele contemporane de modelare a modernității (se poate, oare, vorbi, despre o postmodernitate a ruralului?) satelor din România (numele unui grup pe Facebook), articulate pe fenomene ale depopulării sau chiar ale părăsirii vechilor așezări și moduri de viață (sunetele unui loc părăsit se confundă deja cu cele ale naturii, câtă vreme mirosurile, emanate fiind de obiecte concrete rămase înțepenite acolo, păstrează, o vreme, ceva din izul cărămizilor și al lemnului uscat), acompaniate, nu și contrabalansate, de tendințele de repopulare a satelor fie de către mai vechii localnici sau de către orășeni (dominant intelectuali) „mutați la țară” (numele unui alt grup pe Facebook), dar care nu vor deveni țărani (fără a generaliza, observ dominanta preocupare față de permacultură și absența animalelor care produc carne sau lapte, spre exemplu), ori de grupurile fluctuante și provizorii de turiști ce se strâng în vacanță sau de sărbători (în căutarea „autenticității” care își recalibrează sunetele și mirosurile încât să nu deranjeze), dimpreună cu achizițiile deloc minore ale mecanizării și tehnologiei, configurează noi chipuri ale așezărilor rurale (prefer deja acest termen în locul genericului sat) care le înglobează destul de puțin pe cele vechi. Or, aceasta se reflectă în noile profile acustice și noile odorame ale unei realități instabile pe care memoria simțurilor, cea la care am făcut apel pe parcursul articolului, o stochează doar parțial. Locul în care „cocoși nu cântă/câini nu latră” nu este sat, ci altceva, rămâne de văzut ce.

Putem vorbi, așadar, de un patrimoniu senzorial al satului, care nu poate fi recuperat. Totuși, nu este lipsit de noimă faptul că în anul 2020 în Franța a fost votată o lege de protejare a cântecului cocoșului și mirosului de bălegar, formă de negociere și de recuperare, ușor artificială, a martorilor inefabili ai identității unei civilizații a satului.