Seducătoare prin complexitatea sa geometrică organică și peisajul bine îngrijit, în același timp fragilă și surprinzătoare, grădina este un microcosmos de metafore, comparații și narațiuni echivoce în simfonie, care îi face pe vizitatori să se simtă pierduți în propriile gânduri, precum un parcurs meditativ, emoțional. Înțeleasă ca artificiu, grădina devine o pânză, iar creatorul ei o modelează după propriul ideal subiectiv. Este în același timp un peisaj extrem de artificial, atent conceput și dependent de artefacte tehnologice, și un organism incontestabil natural și viu, care crește și se schimbă prin propria sa dinamică inerentă. În acest fel, grădina lucrează cu diferite spații-timp: o prezență a unor straturi de peisaje anterioare, existente și viitoare. Rafinamentul planimetric o transformă într-o arhitectură autoreferențială și conținută. Conceptul se conectează în manieră organică cu trecutul istoric, unde urmele unei arheologii peisagere se regăsesc în elementele constitutive ale grădinii: iazurile amintesc de fostele terase de orez, mușchii evocă fostele pășuni, iar copacii amintesc de peisajul satoyama de altădată, o tradiție care există încă din cele mai vechi timpuri în Japonia. Forma peisajului grădinii este analogă fenomenului geomorfic chito, o formațiune naturală de iazuri interconectate în câmpurile înierbate ale Japoniei.