Dosar #215: Efemeride – o scurtă istorie a Serpentine Pavilions

26 decembrie 2023

Dosar #215: Efemeride – o scurtă istorie a Serpentine Pavilions

TEXT: Diana Badea FOTO: courtesy of Serpentine Galleries

„Expoziția de artă își are rădăcinile în procesiunile de la sfârșitul Evului Mediu, când fluxul de oameni care traversa un oraș în timpul festivalurilor anuale și sezoniere le oferea artizanilor ocazia de a-și expune creațiile în fața mulțimii care trecea. (…) Așadar, expoziția a început ca un ritual de certificare profesională într-o perioadă în care obiectele bine lucrate și utile erau mărfuri rare. Prin urmare, ea a fost profund înrădăcinată în libera circulație a oamenilor printr-un spațiu public, ceea ce continuă să fie, probabil, caracteristica sa definitorie”, scrie Hans Ulrich Obrist – director artistic la Serpentine Galleries, Londra, printre altele – în cartea sa, Ways of Curating.

Însă, dinspre și mai ales către ce se îndreptau acei oameni, dar mai important, unde se opreau? Or, tocmai acel punct de intersecție, de stagnare temporară, de rendez-vous, de atunci și acum, este de interes în cazul de față, fiind și definiția contemporană a pavilionului.

Cuvântul „pavilion” își are originea în latinescul papilio, ceea ce înseamnă literalmente „fluture”. Este nu doar o explicație etimologică, ci și una poetic-conotativă și se referă la natura și structura tranzitorie, transparentă, „în mișcare” a acestui (proto)tip de arhitectură. Pavilionul este considerat o structură ușoară și în mare parte deschisă, dedicată unui singur scop. De fapt, istoric, putem vorbi de două funcții: adăpost idilic într-o grădină, dar și sală de expoziție, odată cu popularizarea în secolul al 19-lea a marilor expoziții universale – prima, de altfel, de acest fel având loc chiar la Londra, în Crystal Palace din Hyde Park – și a sălilor de expoziții realizate în acest scop, și care au primit numele de pavilioane, având un rol fundamental în propaganda politică și culturală a acestor târguri mondiale.

Acest tip de construcție frugală, temporară, migratorie se opune prin excelență monumentului și monumentalității, adică acelor structuri pivotale, fixate în pământ, cu spirit ceremonial, construite pentru a păstra un anumit spirit. Opus permanenței canonice este releul pavilionului, în și prin care trec evenimente, experiențe, percepții, fluxuri de energii și semnificații momentane, iar din această perspectivă, pavilionul are potențialul de a deveni o formă arhitecturală care expune limitările istorice ale discursului despre loc, care se bazează pe permanență, construcție și universalitate.

Un astfel de non-loc, în termenii lui Marc Augé, sau fără-de-loc este (și) proiectul Serpentine Pavilion, creat în 2000 la inițiativa Juliei Peyton-Jones, directorul general de la acea vreme a galeriilor Serpentine. Funcționează ca un exemplu de expoziție temporară de tip site-specific, condensând filosofia arhitectului invitat în fiecare vară pentru a construi un pavilion emblematic, care găzduiește de ani și ani evenimente nocturne, maratoane culturale, de la arte vizuale, la muzică, dans și literatură. Primul pavilion a fost construit de Zaha Hadid – un proiect cu o abordare morfologică, ce a reinterpretat simbolic conceptul de cort, o construcție primară, prin excelență nomadă –, urmând să fie invitați arhitecți-star precum Daniel Libeskind, Oscar Niemeyer, Rem Koolhaas, Frank Gehry, SANNA, Jean Nouvel, Peter Zumthor, Diébédo Francis Kéré, și mulți alții. Proiectul a fost extins de Peyton-Jones la unul anual, folosind o singură regulă: orice arhitect care nu a construit încă ceva în Marea Britanie, poate fi invitat.

Programul este, în cuvintele lui Obrist, „o combinație de urbanism, arhitectură și expoziție, oferind publicului șansa de a cunoaște opera unui arhitect de importanță mondială”. În 2006, arhitectul pavilionului, Rem Koolhaas, a pus accentul pe aspectele sociale ale proiectului, descriindu-l ca fiind „propunerea unui loc care facilitează includerea indivizilor în dialog și experiență comună”. A coincis cu debutul seriei Serpentine Marathon, coordonat de Obrist, un fel de festival polifonic al cunoașterii, de douăzeci și patru de ore, în care se întâlnesc toate tipurile de discipline.

Un an mai târziu, au fost invitați artistul Olafur Eliasson și arhitectul Kjetil Thorsen care au creat o clădire spectaculară și dinamică, ce a luat în posesie întregul ambient prin mișcarea ascendentă circulară. Mai mult, Eliasson a pus accentul pe ideea de laborator, luând naștere Experiment Marathon, care spre deosebire de anul precedent, a fost o combinație hibridă între conversații, performance, experimente, prezentări. Pavilionul celebrului arhitect canadiano-american Frank Gehry a uluit prin construcția parțial amfiteatru, parțial promenadă, creată din structuri masive de lemn ce a inclus și o catapultă militară proiectată de Leonardo da Vinci, un loc transgresiv și transformator, potrivit pentru reflecție și relaxare pe timp de zi, și pentru dezbateri și spectacole pe timp de noapte.

Dacă considerăm că arhitectura nu este doar formă și spațiu, cât mai ales eveniment, un punct de întâlnire, o acțiune care are loc în spațiu, proiectul Serpentine Pavilion se dovedește a fi un forum al ideilor, dialogului și intersecției, o operă de artă în sine, efemeră, fluidă, continuă.

Articol publicat în igloo #215 / Efemer / august-septembrie 2023

Tag-uri:

Dosar #215: Efemeride – o scurtă istorie a Serpentine Pavilions

Tag-uri:

NE GĂSEȘTI ȘI AICI