Editorial #189: China. De la teritorialitate la inovație

foto-editorial

Ce face o civilizație validată în mii de ani de istorie, confruntată nu doar cu o lume pe care nu o bănuia acum câteva secole, ci cu creșterea vitezei și amplorii schimbărilor pe care până acum un secol își permisese să le ignore sau să le limiteze drastic influențele… Cum gestionează un stat născut pe temeliile unei societăți milenar-agrare și cu un secol de industrializare momentul în care, în acest deceniu, mai bine de jumătate de populație trăiește în orașe, orașe altfel decât ni le imaginăm la scară europeană – peste 160 dintre ele au peste 1 milion de locuitori, cu cele 24 milioane de locuitori din aglomerația Beijingului depășite de populația din metropolitanul Shanghai (34 milioane, din care 22 în uriașul oraș însuși), dar și din Guangzhou (25 de milioane).

Iar aceste cifre se modifică mereu, cu precădere în cluster-ele urbane ce l-au fascinat, ca potențial economic, și pe Manuel Castells. Procentajul de populație urbană pare modest față de rata urbanizării în Statele Unite sau Europa (70%-80%), dar să adăugăm că, în 1980, doar o cincime din populația Chinei era urbană și să nu uităm de faptul că, azi, China are cam 1,3 miliarde de locuitori.

Intrarea în „rândul lumii” – în 2011 trecerea de 50% a populației urbane se petrece aproape simultan în China, dar și pentru cele (de atunci) șapte miliarde de locuitori ai planetei) – e rezultatul unor politici de dezvoltare intensivă a zonelor de coastă, o aplicare conștient accelerată a unor „învățăminte” a pătrunderii portugheze (prin secolul 16 în Macao) sau a „miracolului” hong kong-ez, teritoriu aflat sub concesiune britanică timp de 99 de ani, începând cu 1898. Fenomenul migraționist către orașele de coastă este studiat încă sub imperiul uimirii, decalajul de venit rural-urban este încă în raport de 1-3, iar președintele Xi Jinping stabilește simultan o limită a sărăciei de sub care provinciile mai înapoiate ale Chinei trebuie să iasă până în 2020, dar și asigurarea garantată a accesului tuturor tinerilor la educație de calitate în aceste orașe.

Uimit de diversitatea, amploarea și viteza schimbărilor din Hong Kong, Richard Quest întreabă un localnic care e „secretul” locuitorilor – „adaptarea și deschiderea față de nou”, i se răspunde, într-un fel de confirmare a uneia din căile de evitare a „confruntării civilizațiilor”, identificată de criticatul Huntington. Creativitatea joacă, deloc surprinzător, un rol central în această capacitate de adaptare. Creativitatea în cultura chineză e văzută, în istorie, ca fiind bazată pe „îmbunătățire progresivă, modificare și adaptare”, destul de diferit de ceea ce apreciază cultura vestică în creativitate: „creionarea unor idei sau produse noi, valoroase și unice” (Puccio și Chimento). Și transgresarea acestei limite este ceea ce preocupă deopotrivă politica de stat, instituțiile de educație, firmele și, aș spune, căutările în arhitectura contemporană în China.

Acum, în aceste decenii, se face trecerea de la „copiază și adaptează” la „inovează competitiv”: politica de stat de a transforma
China într-o „societate inovativă”, 4,7 milioane de absolvenți STEM (științe, tehnologie, inginerie, matematica) în 2016 (față de 2 milioane în India și 568 mii în Statele Unite), progresul Universității Tsinghua, pe locul 22 în lume (și cea mai performantă universitate din Asia), dar și – de semnalat ca schimbare în cultura corporatistă – sublinierea nevoii de „urmărire pasionată a inovației customer-centred” în politicile unei firme de talia Huawei.

Arhitectura în vastele teritorii ale Chinei de azi e mult mai diversă decât ne-o imaginăm; arhitectura imperiului chinez, în variatele sale alcătuiri, evoluează în milenii, în jurul puterii imperiale – terestră și celestă – și între religie și filosofie. Iradiantă, această arhitectură trece mări și țări, fiind între rădăcinile arhitecturii coreene sau japoneze – în ambele situații, în țările respective au fost urmate căi separate, de asimilare, adaptare, îmbogățire și re-rafinare. Între imperiul Qin și cel Quing se află două milenii de căutări, perfecționări în spiritul creativității invocate mai sus, de creștere în complexitate. Dincolo de cei 10 000 de li ai marelui zid și palatele imperiale ori templele celeste, o varietate nebănuită de experimente și invenții disipată între încrețiturile cerebrale ale Tibetului, câmpiile fertile ale marilor fluvii, țărmurile marine și impunător-vastul deșert Gobi a fost asimilată și a influențat marile gesturi arhitecturale.

Împletirea arhitecturii cu caligrafia este uimitoare, dar pedant explicabilă: caracterul „gong”, desemnând palatul reprezintă simbolic două săli sub același acoperiș, iar „li”, ca unitate de măsură (în jur de 500 m), desemna în vechime și „lungimea unui sat/a unei așezări” (un atât de puternic simbol legat de zid, dar și asociat unei „nemăsurabile distanțe” încât Mao însuși îl utilizează în sintagma „marșul celor 10 000 de li). Zidul/limita și măsura se întâlnesc mai peste tot, iar configurarea geometrică omniprezentă care este „pătratul” desemnat de cele patru trăsături de pensula ale lui „fang”, utilizat atât pentru subunitatea „cartier”, cât și pentru incintele incluse în orașul interzis, iar hutong-ul este străduța îngustă dintre incintele locuințelor sau ale grupărilor lor (în Beijing, multe din hutong-urile caracteristice istoric Capitalei s-au pierdut odată cu demolările pentru organizarea jocurilor olimpice). Să adăugăm semi-sanctificarea simetriei (ignorată însă de asimetria grădinilor imperiale din chiar Orașul Interzis, dar și de aiurea – model inițial și sursă pentru purificata artă japoneză a grădinilor), axialitatea, procesiunea (deci parcursul cu multiple nuanțe) și obținem destule referințe obligatorii pentru apropierea de înțelegerea arhitecturii chineze.

Secolul 20 este diferit, căutările „experimentale” (cum spunea un politolog ce înțelegea curgerea diferită a timpului în civilizația chineză) din organizarea statală și configurarea economico-socială sunt însoțite de încercări de distanțare de arhitectură imperială, nu întotdeauna cu rezultate remarcabile. „Deschiderea” declanșată de Deng Xiaoping prin reformele către o economie orientată spre cerințele pieții este greu de supraestimat; un complex de inițiative sociale și economice, administrative și de planificare și o influență din și dincolo de posturile ocupate, până la sfârșitul din 1997. Dar această deschidere a stat la originea miracolelor urbane menționate la începutul acestui text, la mari arhitecți ce construiesc în Beijing (de la Marele Teatru Național al lui Paul Andreu și Stadionul Olimpic proiectat de Herzog și deMeuron și Li Xinggang și până la sediul omnipotenței CCTV al lui Koolhaas în asociere cu alți proiectanți), dar și la invitarea multor firme „de la care se poate învăța” în cele mai variate domeni: dezvoltare urbană sustenabilă, structuri performanțe, energie regenerabilă, construcții prietenoase cu mediul. De altfel, în numărul din acest aprilie, National Geographic înregistrează căutări în China spre un altfel de urbanism, mai responsabil și față de mediu, și față de factorii sociali – și ei într-o schimbare a cărei amploare și al cărei ritm noi ni le reprezentăm cu dificultate.

Dincolo de oceanele de zgârie-nori situați între realitatea urbană în care există și virtualul imagistic mai mult sau mai puțin distopic, e limpede că, mai iute decât am crede, s-a trecut de la importul și imitarea (mai mult sau mai puțin adaptată) către creativitatea contemporană. Iar proiectele din acest număr igloo arată aceste „fire de iarbă”, ce par gesturi în chei (mai curând) minore, fie ale unor arhitecți ne-chinezi care sunt mai atenți și mai sensibili la varietatea formală istorică, dar și la mutațiile și diversitatea socială de azi, fie, mai ales, ale arhitecților autohtoni care, fără complexe și receptivi la gândirea contemporană în arhitectură, se raportează la simetrie sau asimetrie, la parcurs sau scară mai puțin generoasă, dar și la elemente cruciale civilizației chineze: apa, piatra, lemnul, simbolistica. Între Sun Tzu, cu a sa Artă a războiului și gândirea confucianistă (ce se stinge la începutul deceniului în care se naște Socrate, ne-scriitorul mentor al lui Platon), între putere și înțelepciune, între Quin și Xi Jinping, între Marele Zid început acum 2 700 de ani și trenul de mare viteză Beijing-Shanghai, creativitatea chineză fertilizată de era tehnologiei informației se simte puternic la această scară grass-roots.

Această transgresare a limitelor, a zidurilor, a geografiei și canalelor, a culturilor este copios prezentă și în provocatorul și realist-fantasticul proiect sino-nicaraguan al (desigur remarcabil) creativului tânăr arhitect Victor Moldoveanu, proiect din care e aleasă ilustrația vecină editorialului. Proiectul e rodul unui „aproape-produs” al școlii bucureștene, îndrumat de C.J. Lim, profesor de origine malaysiană de la Bartlett School of Architecture, și a însemnat absolvirea unui program de master la Aarhus School of Architecture. „Speculativul desen” (cum ironic îi spune autorul) a primit deja premiul AIA pentru excelență în reprezentare digitală și hibridă, dar structurarea parcursului și conținutului proiectului sunt, pentru mine cel puțin, la fel de valoroase.

Editorial apărut în igloo 189 / apr-mai 2019
Vezi sumarul numărului
profile_fb_189

C O N C U R S

Toamna asta, Banchiza Urbană spune povestea bobului de strugure și te duce la evenimentul preferat al pasionaților de vinuri –

GoodWine

Bucharest Wine Fair

LEARN MORE!