Editorial #196: Bucureștii după COVID

dreamstime_m_158414925

Când m-am întors la București, la doi ani după ce pandemia a fost oficial depășită, orașul pe care îl părăsisem în vremuri de carantină și interdicții de circulație m-a surprins serios. Aspectul general nu se modificase prea tare, timpul absenței mele nefiind îndeajuns de lung, dar atmosfera era cu totul alta. Fără să se fi schimbat ceva esențial în aspectul său exterior, metabolismul orașului părea altul.

Sigur că pentru a-mi da seama a fost nevoie de câteva zile sau chiar săptămâni, căci nuanțele sunt mai greu de perceput. Am spus mereu că un oraș, iar Bucureștiul nu face excepție, este ca o (era să zic, discriminatoriu și sexist, femeie, Doamne iartă-mă!) persoană nu foarte frumoasă sau spirituală, dar în care, dacă îți acorzi timp de observație și analiză, descoperi treptat teritorii și fragmente minunate, pe care ajungi până la urmă să le îndrăgești.

O să vă împărtășesc doar câteva dintre schimbările pe care le-am remarcat, prin observații directe sau din discuții cu prieteni, și care mi-au transformat sentimentele față de orașul pe care îl părăsisem, ușor scârbit, la începutul pandemiei. Ordinea lor va fi aleatorie, după jurnalul pe care l-am ținut din momentul în care mi-am dat seama că notarea lor e singurul mod de a nu fi absorbit de viața orașului înainte de a fi înțeles ce s-a întâmplat cu el. Chiar și aici comparația cu o persoană funcționează perfect: cum să mai știi cum era la început, când ai cunoscut-o, dacă nu păstrezi și altfel decât în subiectiva și perversa memorie personală măcar câteva semne și repere: fotografii, filme, înregistrări. Cum să realizezi devenirea, dacă pierzi reperele începutului?

La început, a fost traficul. În drumul dinspre aeroport spre casă, a fost primul lucru remarcat: se circula mai lejer. Străzile păreau mai puțin aglomerate, șoferii parcă mai puțin agresivi. Nu am dat mare importanță atunci, punând treaba pe vreo situație specială și temporară de care nu aveam cum să știu, dar zilele ce-au urmat mi-au confirmat observația. În Bucureștiul regăsit, traficul era mult redus față de ce îmi aminteam dinainte de pandemie. Erau și mai multe mașini electrice, dar cu adevărat remarcabil era numărul de biciclete și trotinete. Apăruseră piste noi, corect marcate și protejate, și pe ele mișunau o mulțime de oameni. Câteva spații din centru deveniseră exclusiv pietonale, extinzând zona Centrului Vechi la un areal mult mai vast. În plus, în zilele de weekend, și alte străzi deveneau pietonale, populate de comercianți și artiști, și o mulțime de evenimente de stradă. Ca o consecință, dacă nu cumva era doar în imaginația mea, aerul părea ceva mai respirabil. Discuții ulterioare cu diverși amici mi-au confirmat și aici justețea impresiei: da, poluarea scăzuse, calitatea aerului era mai bună.

Apoi au fost clădirile. Lăsasem în urmă un București în plină expansiune imobiliară, cu o mulțime de șantiere deschise prin toate zonele și cartierele. Macarale galbene și albastre se profilau pe cerului orașului pe care îl părăsisem, ca niște schițe bizare, născând la umbra lor subțire și zăbrelită masive carcase de beton și sticlă și mai știu eu ce. Acum dispăruseră în mare parte, înghițite de un cer ceva mai albastru decât înainte. Câteva dintre clădirile începute pe când plecasem erau acum terminate, dar parcă mai mici decât fuseseră anunțate pe panourile de șantier. Altele nu. Schelete de beton răsăreau ici și colo pe străzile pe care umblam. Unele dintre clădirile de birouri păreau și ele mai pustii decât înainte, că oricum frigiderele astea uriașe, cu oameni puși la conservat în vitrine monotone, nu au adus niciodată orașului prea multă viață, numai trafic, parcări insuficiente și buluceală în două momente ale zilei. Prieteni arhitecți mi-au confirmat că, într-adevăr, cererea de spații de birouri scăzuse serios și, astfel, multe clădiri erau pe jumătate goale, în așteptarea unei improbabile reveniri a pieței sau a unor la fel de improbabile scenarii de utilizare alternative. Se pare că lucrul online de-acasă câștigase până la urmă foarte mulți adepți și companii întregi își reduseseră semnificativ spațiile închiriate, restrânse la săli de conferințe, stații de lucru mobile și locuri de întâlnire.

Nici mall-urile nu o duceau mult mai bine. Expansiunea comerțului online în combinație cu pandemia se dovedise un cocktail letal pentru aceste organisme urbane hipertrofiate, a căror existență se datorează vanității și lăcomiei. Cu foarte multe magazine închise, ele s-au tot restrâns către zona de food-court, restul spațiului, tot mai mare, asteptându-și încă reconversia. Se vorbește de depozite, hub-uri logistice, muzee sau săli de nunți. Încă nu se deschisese însă niciunul. Parcările din fața lor s-au cam golit, pe ele fiind amenajate terenuri de sport și uneori, temporar, corturi pentru evenimente. Recâștigaseră teren magazinele din oraș, cele cu intrare direct din stradă, comerțul urban tradițional, ca să-l numim așa.

Catedrala Neamului, ultima construcție megalo­manică ce amintește de regimul defunct, a fost finalmente înțeleasă ca total neadecvată unor vremuri infecțioase și acum se lucrează la transformarea ei. Uriașul spațiu interior, capabil să îmbolnăvească mai mult de 5 000 de oameni dintr-odată, va fi compartimentat și transformat într-un spațiu diferit, alternativ, în care slujbele să coexiste cu acțiuni mult mai concrete de întrajutorare. Salvată, măcar la interior, de opresiva monumentalitate a bolților prea înalte, masiva construcție va căuta mai nou să reintegreze o dimensiune esențială a misiunii bisericii: smerenia. Se pare că pandemia, care a afectat destul de serios clerul, a reușit să întoarcă privirile ierarhilor de la glorie și fast către milă, modestie și iubire.

Piața rezidențială s-a modificat și ea întrucâtva. După primul val postcomunist, haotic și pauper, de construcție și achiziții de case, oamenii începuseră să se întoarcă în blocuri. Ansamblurile de mare densitate și slaba calitate a vieții au făcut furori o bună perioadă. Acum, oamenii o iau iarăși către case pe pământ, în zonele limitrofe, cu aer mai curat și densitate mai mică. Proiectele rezidențiale ce asigură transportul către stațiile de metrou din marginea orașului atrag tot mai mulți bucureșteni în zonele periurbane. Ca o consecință, noile blocuri din oraș devin tot mai atractive și plăcute, propunând spații exterioare mai largi, cu locuri pentru copii și seniori bine amenajate. În mod neașteptat, dezvoltatorii imobiliari au devenit habotnici în respectarea normelor urbane de spații verzi și locuri de parcare, depășindu-le chiar uneori, în dauna înghesuielii. E drept că și multe blocuri terminate în timpul pandemiei sau imediat după au cam rămas nevândute și asta a schimbat comportamentul investitorilor.

Restaurantele și terasele s-au schimbat parcă și ele. Distanțele dintre mese au rămas, după perioada de restricții, ceva mai mari decât le știam eu, cu un câștig evident de atmosferă și confort. Mâncarea mi-a părut și ea mai bună și iarăși mi-a fost confirmată impresia de către cei rămași. Se pare că, după luni de gătit în casă, oamenii au devenit ceva mai atenți la ce mănâncă la cârciumă, și astfel calitatea mâncării a trebuit să țină pasul cu noile exigențe. Astăzi poți mânca foarte bine, simplu sau sofisticat, cam oriunde în București. Sigur că n-au dispărut bombele, ar fi fost și păcat, dar parcă și acolo ai acum mai mult curaj să-ți iei câte ceva. În plus, și serviciile par mai bune, ospătarii mai drăguți, semn că statul pe bară o vreme și densitatea redusă de clienți fac bine la caracter.

Relațiile interumane par semnificativ îmbunătățite. Poate că lumea a înțeles mai bine valoarea vieții și prețul suferinței, s-a liniștit și a devenit mai calmă, mai bună, mai tolerantă. Mult mai rar mai auzi astăzi strigăte și înjurături pe stradă, iar gesturile de asistență și ajutor s-au multiplicat vizibil. Proximitatea morții are acest efect. E clar că bucureștenii au văzut că, în anumite aspecte, restricțiile au însemnat o îmbunătățire a confortului vieții și astfel au acceptat o serie de măsuri post pandemie care să le facă existența urbană mai plăcută. Cu siguranță, toate schimbările remarcate de mine țin și de o schimbare a atitudinii administrației, care și-a întors fața către cetățeni și în perioada dintre campaniile electorale. Nu cred să fi dispărut obiceiurile pământului, meșteșugurile balcanice și seculare de rezolvare a situațiilor care implică funcționari publici, dar parcă au devenit mai discrete și mai puțin nocive.

Nu-i așa că ar fi frumos?