Editorial #198: Arhitectura’n pandemie

Scriind titlul (că așa se începe un text serios!), îmi dau seama că destul de rar s-a întâmplat ca subiectul editorialului meu să se potrivească cu tema revistei. De obicei, preocupările mele își urmau cursul lor delirativ, iar temele revistei, decise la început de an, își vedeau de treaba lor. A scrie un text pentru a anunța și explica ce se întâmplă în revistă nu mi s-a părut niciodată prea incitant. Acuma însă, vezi bine, e criză și asta nu poate rămâne fără consecințe nici măcar în redacția noastră încă ferită, slavă Domnului!, de covid.

Așa că, iată, (schimbare de) temă și editorial aliniat, semn că nimeni și nimic nu e la adăpost de emoțiile momentului.
Și dacă tot am început cu confidențe, aș continua spunând că mie treaba asta cu arhitectura în pandemie nu mi se pare o chestie prea serioasă. Hopașa! Adică mi se pare o glumă subiectul revistei?  N-aș merge până acolo, pe de altă parte, dacă n-am fi noi primii noștri critici, unde am ajunge? Hai să mă explic puțin.

Ce vreau să spun este că, deși mi se pare necesar și important ca subiectul să fie dezbătut într-un periodic profesional, nu cred că anvergura sa merită supraevaluată. Sigur că o revistă, ca orice instrument de informare, are misiunea de a ilustra preocupările momentului. De a căuta, selecta și transmite mai departe cele mai recente și relevante emisii ale profesiei. Și ce e mai preocupant acum în arhitectură decât felul în care reușim să răspundem transformărilor pe care pandemia le impune modului nostru de viață? Participarea la încălzirea globală? Probabil. Consumul deșănțat al resurselor? Fără îndoială. Producția aberantă de materiale poluante și nedegradabile? Cu siguranță! Numai că, specie superficială și ticăloasă, nu vedem pădurea de copaci și muntele de urcat din cauza gropii de ocolit. Așa că, ce să vezi?, marcați de furorile pe care le face mizeria asta mică, profesioniștii noștri se simt datori să o ia în serios și să formuleze răspunsuri creative la provocările momentului.

Dacă e adevărat că arhitectura reflectă, pune în forme sau, mă rog, e mufată direct la cultura – în sensul cel mai larg și cuprinzător posibil – societății, atunci e normal ca ea să fie marcată de ceea ce ne marchează acum cel mai tare: frica. Toate schimbările pe care ea le propune sau doar imaginează momentan și care probabil vor rămâne, în marea lor majoritate, în stadiul de proiect, sunt consecința acestei temporare devieri de la cursul firesc al lumii. Nu că ar fi rău să devină realitate, măcar unele dintre ele. Numai că astăzi frica acționează ca o ideologie, de care oamenii vor vrea să scape și să uite imediat ce regimul Covid-19 va fi răsturnat. În plus, de data asta, ideologia fricii nu va dura îndeajuns pentru a produce efectele pe care altele, mai serioase, au avut la dispoziție timpul de a le produce. Și ca întotdeauna, amnezici și sinucigași, cetățenii eliberați vor reveni la vechile obiceiuri consumisto-acaparatoare, care fac mult mai rău decât o pandemie mică, de vară.

Așa că aș zice să privim cu relaxare arhitecturală momentul, să ne bucurăm de soluțiile adaptative ale profesioniștilor și să urmărim cu blândă ironie mișcările pieței. Sunt cei care vor spune că nu e nimic de râs și probabil că au dreptate, dar tot atâta dreptate au și cei care nu-și pierd umorul și distanța critică față de haoticele mișcări ale lumii. Și uite așa, pe blat, v-am strecurat și o perlă de înțelepciune rabinică. Și dacă tot am vorbit de piață, hai să facem un rapid și, desigur, superficial survol al tensiunilor momentului, că tare ne mai influențează prestațiile.

E clar că totul pleacă din oraș. Aici criza sanitară este resimțită cel mai tare și de aici pleacă undele de șoc care tulbură deja apele oricum nu foarte limpezi ale profesiei. Începem abrupt, cu criza spațiilor de birouri. Da, e panică pe piața clădirilor de birouri. Companii serioase și aparent indestructibile își reduc masiv spațiile fizice pentru angajați, alungându-i pe aceștia în propriile vizuini de unde pot face fix același lucru pe care îl făceau la biroul companiei. Doar că pe curentul și spațiul lor. Wow, ce constatare! Doar ce s-au inventat laptopurile, tabletele și Internetul, n-aveau cum să se gândească la asta înainte. Ba bine că nu… doar că, înainte ca frica de boală să-i facă să stea mai izolați, nimeni nu a vrut să ia asta în calcul. Altfel decât sporadic, întâmplător, intermitent. Nimeni, adică în primul rând cei care ar fi putut lua asemenea decizii. CEO-i, CFO-i, board-uri de directori și alte subspecii de manageri. De ce oare? În primul rând, pentru că ei nu voiau să lucreze de acasă când puteau călători, la clasa aia cu tacâmuri din metal, măcar o dată pe săptămână, face traininguri și ședințe în țările afiliate, culcați (teoretic) single în kingsize beds în hoteluri design. Păi la ce să stea acasă, unde leadership-ul le e permanent pus în discuție și task-urile domestice numeroase?

Oricum ar fi și oricare ar fi dedesubturile, fapt e că perioada nu e tocmai fastă pentru clădirile de birouri. Proiecte oprite sau amânate, clădiri abia terminate care intră în conservare, tot mai multe spații goale, prin altele. Politici de prețuri ezitante – reducem sau nu reducem chiria? Viziuni deocamdată teoretice de reconversie a unor mari frigidere urbane care riscă să nu se mai umple în următorii câțiva ani. Sau niciodată, cine poate ști? Deci, ce ne facem? Încă nu mare lucru. Deocamdată, cât mai merge, mai stăm și fabricăm scenarii, în speranța că timpul va cerne soluții sau măcar direcții de acțiune. Și probabil, ca în orice situație de tipul ăsta, cei care vor simți primii direcția corectă vor avea cel mai mult de câștigat.

Una dintre consecințele restrângerii utilizării spațiilor de birouri din oraș, pe lângă diminuarea traficului, este și reamenajarea spațiului de locuit. Că totuși mulți dintre oamenii ăia care nu mai vin la serviciu sunt încă angajați și trebuie să lucreze cumva. Așa că sunt nevoiți să își reamenajeze parțial spațiul de locuit, în așa fel încât să poată acomoda o minimă zonă de lucru. Aici strategiile sunt numeroase și creativitatea personală sau împrumutată din online poate face minuni. Minuni mărunte, să nu ne lăsăm luați de val. Sigur că lucrurile sunt ceva mai complicate când numărul de camere e mic, spațiile nu foarte generoase și copiii hiperactivi, dar nimic nu e insurmontabil pentru firile pozitive. De altfel, formula de lucrat și locuit în același loc a funcționat mii de ani fără traume serioase pentru umanitate, prăvăliile sau micile ateliere de lângă camerele de dormit dând pratic substanță orașelor noastre înainte de industrializare și viziunile urbanistice segregaționiste care i-au fost consecință. Acuma însă, după decenii de organizare urbană separată, ni se pare că a lucra și locui în același loc e o mare găselniță. După ce a fost o traumă. Oricum, prilejul e bun pentru a-ți privi cu ochi critici locuința, a inova în domeniul reconversiei de spații, a imagina obiecte cu mai multe utilizări și a crea sisteme care pot transforma camerele. E timpul lui amovibil, flexibil, multifuncțional etc. Inovație, tată!

Numai că uneori transformarea apartamentului nu e suficientă și atunci se poate ajunge la gesturi disperate. Nu sinuciderea, că încă n-am auzit de-astea, iar divorțul cu greu poate fi considerat un gest disperat. Mai degrabă salvator. Nu, mă gândesc la mutatul la casă. Trendul pieței de locuințe pare să basculeze către casele pe pământ, cu o bucată de grădină, un pic de curte, ceva în care să iasă îngerașii să se joace. Dacă există îngerași. Dacă nu, să ieși tu să bei o bere înconjurat de plante și nu de betoane. Altceva. E mult mai bine, doar că, în orașe, tipul ăsta de locuințe e inevitabil mai rar, mai scump și, deci, mai greu de procurat. Prin urmare, valorizăm zonele periurbane. Adică acele zone aflate atât de departe de centru încât propriul oraș devine o destinație. Zeci de proiecte imobiliare de mici și medii dimensiuni înfloresc pe lângă orașele interesante, oferind oamenilor, în special tinerelor familii, un acces relativ ușor la visul de a deține o casă pe pământ.

Foarte frumos, very american as well, dar care este prețul real al unei astfel de opțiuni? Nu la bani mă refer, firește, că acolo opțiunile de îndatorare sunt numeroase. Hai să vedem… O deplasare zilnică spre și dinspre oraș pentru a ajunge la serviciu, grădiniță, sală, școală, coafor, spital și așa mai departe. Poate și relativa izolare într-o comunitate restrânsă, ale cărei limite le descoperi și ajung să te enerveze rapid. Punem și povara proprietății tradusă în întreținerea de unul singur a unui ansamblu care se degradează constant și constant are nevoie de îmbunătățiri? Sau asumarea – prin nedreapta tragere la sorți între soți – a funcției de grădinar pentru peticul de verde care trebuie îngrijit, stropit, udat, tăiat, toaletat, plantat sezonier și așa mai departe, fie că ai, fie că n-ai chef, că doar nu poți lăsa grădina în paragină. Și grătarele insalubre de weekend, că dacă tot ai curte, e păcat să nu prăjești niște hălci, mici și cârnați de câte ori se poate, ca să-ți dai peste cap colesterolul. În plus și în avantajul comunității mai largi, deplasările cotidiene încarcă traficul și îngroașă smogul, produc nervi, frustrare și costuri de întreținere a mașinii. Practic, numai de bine.

În paralel, dezvoltatorii imobiliari (mă refer, cu un termen elegant și consacrat, la făcătorii de blocuri), par să se gândească la formule ceva mai prietenoase, ca să țină totuși oamenii în oraș. Densitate ceva mai mică, spații publice interstițiale neocupate integral de mașini și așa mai departe. Probabil că nu vor avea și timpul să le pună în practică, dar mai știi? Poate că vor realiza că formulele urban și human friendly sunt până la urmă profitabile și ele și le mai dau și iluzia unor fapte bune și vor merge pe linia asta. Aș putea continua cu hoteluri, restaurante, școli etc., dar cred că ați prins ideea, așa că mă opresc. Pentru cei neatenți, insist și zic că cele enumerate sunt mișcări și evoluții relativ firești, prea puțin preocupate de problemele profunde ale societăților, pe care criza sanitară nu face decât să le accelereze, condimentându-le cu puțină panică. Ele nu sunt decât eschive de moment la o amenințare vizibilă (ok, invizibilă, dar certă), nu strategii serioase care să contracareze acțiunile cu adevărat grave. Dar cine știe, poate că acum, cu reflexul protejării trezit de pandemie și cu noile administrații în poziție, vor fi atacate și problemele profunde, sistemice. Noi să fim sănătoși!