„Ficțiuni arhitecturale” și dispozitive senzoriale. Interviu cu artista Lucia Ghegu
Interviu de: Iuliana Dumitru; Foto: courtesy of GAEP Gallery, courtesy of Lucia Ghegu
La GAEP Gallery se mai poate vizita până în 5 noiembrie densa și melancolica expoziție Ecologies of Repair, curatoriată de Adelina Luft. Opt artiste emergente își imaginează „cum putem trăi împreună” – oameni, plante, animale, pietre, ape, depărtări, apropieri. Fiecare lucrare e în sine un teritoriu de reflecție și propune, fiecare în felul său, un mod de a privi, de a observa; un mod de a atinge; un mod de a reasambla, de a transforma; de a recupera; dar mai ales moduri de a avea grijă de ceea ce e fragil și totodată esențial în existența noastră pe pământ.
Una dintre cele opt artiste din expoziție e Lucia Ghegu, ale cărei scenarii conturate în jurul unor structuri arhitecturale tipizate precum sera sau solariul trimit la micro-spații de refugiu și adăpost. Desenul și raportul inedit pe care îl stabilește între obiecte și materiale (juxtapunere, colaj, fuziune) amintesc de formarea ei ca inginer și designer industrial înainte de a deveni artist pe deplin. Pe Lucia o puteți întâlni sâmbătă, 5 noiembrie, la finisajul expoziției de la GAEP, în cadrul unor artist talks. Până atunci însă aveți șansa s-o cunoașteți în interviul de mai jos.
Ai un istoric profesional atipic pentru un artist. A trebuit să treci prin inginerie și design industrial ca să ajungi la artă. Care a fost parcursul?
Lucia Ghegu: Sigur că există încă mitul cum că artiștii nu se pricep la disciplinele reale și au ajuns să facă artă pentru că nu au fost buni la matematică, să zicem. Eu vin dintr-un orășel (Zimnicea) care nu are nicio legătură cu arta. Nici măcar profesor de desen la școală n-am avut, orele de desen erau de obicei suplinite de alți profesori. Iar matematica mi-a plăcut dintotdeauna, mi se pare că accesează un tip de gândire abstractă care e foarte asemănător cu cel accesat de artă. Matematica are un grad mai mare de logică, dar presupune și un soi de intuiție care te ajută să găsești soluția, spre deosebire de artă, unde mi se pare că începi mai degrabă intuitiv și ulterior procesul de gândire, de căutare se structurează mai logic, mai calculat, mai limpede. Deci aș zice că în artă procesul e invers, dar dintotdeauna mi s-au părut complementare și cumva asemănătoare. Politehnica a venit pentru mine ca o alegere firească, mă pasiona tot ce ține de tehnic. Îmi doream și să fac artă, dar părea o perspectivă foarte îndepărtată, nu aveam niciun reper. Pe parcursul facultății am încercat mereu să aduc împreună arta și dimensiunea tehnică, iar odată cu masterul de design industrial, tot la Politehnică, am simțit în sfârșit că lucrurile capătă sens, că știu cam spre ce fel de artă mă îndrept și că, prin urmare, n-o să mă fac inginer 🙂
Și ce fel de artă e, dac-ar fi s-o definești în câteva linii?
L. G.: Am încercat mereu să găsesc o estetică care să exprime felul meu de a lucra – adică pornind de la un sentiment, de la o problemă pe care o identific, la mine sau în jurul meu, exact ca în design. Și încerc să articulez o soluție, un orizont – doar că aici nu trebuie neapărat să fie sub forma unui obiect, cu o funcție practică, ci mai degrabă o structură care să ne atingă emoțiile. Caut să contrabalansez dimensiunea afectivă cu o estetică mai rece, mai aproape de desenul tehnic, cu cât mai puține slăbiciuni decorative. Materialele, culorile, texturile, suprafețele, dimensiunile sunt, la fel ca în design, un rezultat al unei stări mai complexe pe care o urmăresc și care se traduce pe cât posibil și în display-ul spațiului expozițional, fără a deveni totuși scenografic. Mă atrag acele lucrări care rămân dincolo de identitatea artistului, de contextul în care au fost create și care ne emoționează, ne inspiră, ne seduc, ne fac să ne punem întrebări – cred că acest tip de artă îmi doresc în continuare să fac.
Dintotdeauna ai fost interesată de artă, în paralel cu traiectoria tehnică?
L. G.: Într-un fel, da. Acasă însă nu aveam albume de artă și nici măcar prea multe cărți de colorat când eram mică. Pentru mine era mai degrabă un mod de a privi lucrurile, de a le înțelege, decât de a le produce sau desena efectiv. Cu siguranță nu desenam mai mult decât un copil obișnuit. Dar eram atrasă de transformarea, de transferarea lucrurilor în imagini; de a face din nimic o imagine care să fie doar a ta și să nu mai fi existat înainte. Era totuși doar o fascinație vagă, nedefinită. Abia târziu, în primii ani de facultate, am început să iau propriu-zis lecții de desen și să descopăr și alte forme de expresie, pentru că mă aflam atunci mai degrabă în zona ilustrativului.
Surse, repere, puncte de interes, mai ales în perioada de formare.
L. G.: Cum părinții mei locuiesc la Madrid, vacanțele mi le petreceam în mare parte la muzee, intensificând contactul cu arta clasică, la Prado, și cu cea contemporană, la Reina Sofia. Am învățat extrem de mult de acolo, chiar și privind aceleași lucruri de nenumărate ori. Și, desigur, profesorul de desen care m-a ajutat să mă dezvolt liber, în propriul ritm, să găsesc un stil fără să-mi impună o direcție. Dar în ceea ce privește sursele, nu mă limitez la anumite nume, școli sau epoci, mă pot interesa în aceeași măsură elemente din arta antică și practici ale artiștilor contemporani, orice tip de alăturare sau dialog este posibil dacă urmărești o idee anume, o atitudine.
Cum te-au ajutat și cum se reflectă mintea de inginer și desenul tehnic în lucrările tale artistice? Bănuiesc că nu ți se pare că ai făcut un ocol „degeaba”.
L. G.: Absolut deloc. Nu e nicio separare între cele două lumi în cazul meu. E ca și cum ceva fundamental e tehnic în mine – gândirea structurată, pragmatică, orientată spre a rezolva, fix ceea ce în artă nu există. Dar arta, în același timp, îmi dă o libertate mai mare de problematizare și explorare. De asemenea, desenul tehnic, estetica industrială îmi oferă un un univers vizual aparte care mi se potrivește și în care mă simt foarte confortabil și stimulată totodată. Sunt instrumentele prin care îmi gândesc lucrările în serii – plec de la o situație concretă, pe care o simt sau o cunosc în mod direct, și apoi încerc să obțin ceva universal valabil despre ea, explorând-o în variantele ei multiple, imaginând inclusiv anti-soluții la soluțiile propuse. Studiul tehnic mă însoțește de fapt în toate etapele unei cercetări artistice: de la felul în care îmi structurez gândirea până la proiectarea și materializarea efectivă a obiectului. E un avantaj uriaș.
Cum a apărut seria Save the Seeds din expoziția colectivă Ecologies of Repair de-acum de la GAEP?
L. G.: În Zimnicea am pornit proiectul Solar, cu grădina bunicii mele, prinsă, înghițită între blocuri semipărăsite. Solariul ăsta cu formă improvizată și imperfectă m-a dus cu gândul la un spațiu expozițional, așa că l-am folosit în sensul ăsta, exploatându-i potențialul strict pentru comunitatea locală, mai ales într-un oraș mic, uitat, în care nu există o bibliotecă și nicio conexiune către artă – un neajuns pe care eu l-am trăit din plin. Acum, primind invitația de la curatoarea Adelina Luft, mi s-a părut potrivit să reiau și să duc mai departe ideea, în sensul unei compuneri, descompuneri și recompuneri a unei sere, doar că în altfel de spațiu și ca parte a unui scenariu expozițional mai amplu ce documentează relația noastră cu natura, cu ceilalți și propune narațiuni ale nevoii de a oferi și primi protecție. Pentru asta am folosit chiar materiale și componente desprinse din contextul lor de uz de zi cu zi, fiecare însă cu istoria și amprenta sa – folie, plasă, rame pentru răsaduri, împreună cu imagini chiar din sera și grădina bunicii mele, toate reasamblate ca o formă de rezistență și supraviețuire în fața unor procese care par să înghită micile insule de vitalitate. Iar în general grădinile dintre blocuri, de pe balcoane sau solariile în spații adaptate sunt astfel de insule care se încăpățânează să reziste și să ne alimenteze dorința de a îngriji, de a fi mai aproape de natură și de propria natură umană.
Ce sunt „ficțiunile arhitecturale” pe care le creezi în cercetările tale artistice? De pildă, mi s-a părut că schița unuia dintre solariile expuse amintește, voluntar sau nu, de o catedrală.
L. G.: Adevărat, am mai auzit observația asta, dar n-am avut o intenție în acest sens. Cercetările mele s-au îndreptat spre o istorie a serelor sau a unor structuri similare, din diverse perioade și culturi, din care am extras anumite elemente arhitecturale și de construcție, inclusiv de la serele cu palmieri din perioada colonială, de la oranjerii etc. De aici sugestia acelor cupole. Pe de altă parte, recunosc că nu m-a deranjat asocierea cu o catedrală, deci în sens mai larg cu un templu, m-am bucurat că interpretarea se deschide și spre sensuri pe care nu le anticipasem. Prin aceste „ficțiuni arhitecturale” nu propun, desigur, construcții realizabile, ci exerciții de imaginație pornind de la date cunoscute, ca să văd până unde pot merge cu redefinirea unor spații care-și anulează funcția obișnuită. Și, din nou, explorarea artistică e cea care-mi dă libertatea asta, nu ingineria 🙂 Pentru mine ideea rămâne mai importantă decât construcția „finală” în sine.
Deși, văzându-ți lucrările, nu se poate spune că nu te interesează și lucrul chiar cu materialul, puterea lui de a crea și a evoca o realitate. „Ficțiunile arhitecturale” capătă, până la urmă, și o concretețe.
L. G.: Așa este, sunt întotdeauna atentă la tipurile de materiale pe care le cere în mod necesar un anumit proiect. Nu ajung la ele în mod arbitrar. În cazul acestei serii folia de polietilenă, plasa de insecte, bucățile de lemn sunt chiar elemente ale microclimatului la care trimit și pe care l-am reconstituit punând fragmentele în altă ordine, lăsându-le să se amprenteze unele pe altele, nostalgic, expresiv, poetic aproape.
Alte proiecte, căutări, teritorii de interes.
L. G.: Între 2018 și 2020, în cadrul unei burse la Accademia di Romania m-am aplecat asupra migrației și vieții românilor din Roma, încercând să găsesc elemente comune în narațiunile și trăirile lor. Nu e însă un proiect încheiat, tema mă preocupă în continuare. Iar acum sunt în programul Accelerator desfășurat tot de GAEP, unde ne pregătim pentru expoziția de grup din primăvară. Altfel, o constantă a căutărilor mele sunt relația pe care o avem cu spațiul, interacțiunea dintre oameni, nevoia de apropiere, dar și tensiunile, stările conflictuale, ciocnirile. Am în minte, în stadiul de proiect în așteptare, o serie de dispozitive textile, asemenea unor proteze, prin care să devenim mai conștienți de interacțiunea cu ceilalți. În aceeași direcție am creat și niște „hugging devices”, dispozitive de îmbrățișare, moi, primitoare – un proiect pe care l-am început, deloc întâmplător, în timpul rezidenței de la Roma, când documentam fenomenul migrației și resimțeam eu însămi diferite forme ale singurătății, deși mă bucuram de privilegii. Cum ziceam, mă atrag scenariile în jurul ideii de protecție, de adăpost, de refugiu, pentru că are atât o dimensiune concretă, arhitecturală, cât și una abstractă, afectivă, imaginativă, receptivă la transformările pe care le suferă natura și viața chiar sub ochii noștri.
Denotă cumva recurența temei adăpostului o viziune pesimistă asupra lumii, asupra viitorului, în care de undeva se simte o amenințare?
L. G.: E o posibilă interpretare. Aș zice că e mai degrabă teama de izolare, de însingurare – a mea și a tuturor –, e o încercare de a gestiona incapacitatea de a ne conecta în mod real unii cu ceilalți sau cu noi înșine, e o nevoie a mea de a interacționa fizic cu oamenii, cu obiectele – probabil un impuls vizibil și în arta mea, de a nu lăsa obiectul inert, de a-l însufleți cumva, de a purta cu el un dialog.
