„Fotografia analog trebuie să devină altceva decât o simplă reprezentare.” Un dialog cu artistul Răzvan Neagoe
Interviu de: Diana Badea; Foto: courtesy of ArsMonitor
Între 18 ianuarie și 25 februarie 2024 a avut loc a treia expoziția a galeriei ArsMonitor – cea mai nouă galerie de artă din București deschisă în Casa Presei Libere –, Sinegrafia, un eveniment care a cartografiat o serie de teme, tehnici și subiecte recurente și reprezentative pentru demersul artistic al lui Răzvan Neagoe din ultimii 20 de ani. Demersul său, aflăm din textul curatorial, poate fi descris, într-un sens metaforic, „ca o formă de pictocorecție a fotografiei sau, invers, ca o developare supra-expusă a picturii.”
Despre raportul artistului cu imaginea, sau și mai precis spus, cu meta-imaginea, despre filiația cu pictura, a cărei urmă o regăsim internalizată în lucrările sale, despre marile teme prezente în expoziție: peisajul, urbanul, industrialul și laboratorul, acest sanctuar pe care îl deschide totuși către vizite, și despre multe altele aflăm, în continuare, din dialogul cu artistul Răzvan Neagoe.
Diana Badea: Arta ta este mai mult decât o consecință a unei serii de inovații tehnice, de înregistrări optice, creezi imagini, nu reproduci. Este deopotrivă imagine și limbaj, interpelează un peisaj al realității, cât și al imaginației. Parafrazând un titlu celebru al istoricului și criticului de artă W.J.T. Mitchell, ce vor imaginile tale?
Răzvan Neagoe: Imaginea pe care o propun este un cumul de informații vizuale fragmentate, care povestesc despre schimbările succesive pe care le-am memorat într-o perioadă anume. Nu caut lucrări frumoase cu cadre imortalizate corect sau care respectă regulile expunerii exacte reproduse în laborator pe hârtie. Prefer ca fragmentele vizuale să fie o parte a unui moment sau a unei clipe. Timpul petrecut în laborator, pe teren, alături de cei dragi sau clipele unei experiențe vizuale au de asemenea un loc foarte important în memoria mea. Acest interval temporal îmi doresc să-l interpretez, într-un mod original, printr-un peisaj urban, industrial sau rural, de asemenea personal. Această înfățișare este o alegere subiectivă de a reprezenta realitatea care mă înconjoară.
Demersul tău artistic pare unul experimental, clinic, de laborator, însă prin varietatea temelor însușite, a perspectivei extrem de personale asupra spațiilor (fizice și mentale) integrate în marele dispozitiv al propriei arte, dar și prin tendința de a te sustrage oricărui control discursiv, arta ta devine materie pură psiho-dinamică, iar laboratorul un pretext. Cum te raportezi totuși la acest tip de spațiu, încărcat istoric cu atâtea valențe – alchimice, magice, fizice, artistice?
Laborator, studio, atelier de creație — atât de multe cuvinte pentru un spațiu în care artistul își creează operele. Demersul meu poate părea experimental, dar nu este. Întotdeauna îmi conturez o idee, un proiect, înainte să-ncep să „pictez” cu revelatorul. În funcție de proiect, îmi aleg aparatele și formatul filmului. De cele mai multe ori aleg filme expirate. Nu pentru că sunt la modă, ci pentru a mă conecta cu un film dispărut. Acel film a avut o viață a lui. Acel film a îmbătrânit și nu mai are forța necesară să redea corect imaginea. Dar mie îmi redă un trecut uitat, dezasamblat și neglijat, redescoperind imaginea sub forma unor senzații sau reprezentări. Aceeași senzație o resimt când lucrez cu hârtia expirată. Regăsesc două lumi diferite, dar conectate între ele: imaginea pe care o propun și materialul expirat care a încetat să mai fie valabil.
De mai bine de 20 de ani ai integrat tacit, subtil în lucrările tale istoria orașului natal – București. Care au fost punctele de cotitură, evenimentele esențiale ale orașului care te-au marcat și format biografic și artistic?
M-am născut în București la „pensiunea” Giulești. Fac parte din acea generație care a asimilat conștient mijlocul anilor ’80 și mai toate perioadele care au marcat România după acei ani. Mă refer strict la acest oraș și la evenimentele lui. Nu știu dacă este un avantaj, o binefacere sau doar un amănunt, dar toate fragmentele și frânturile întipărite în mintea mea, pe care le-am observat cu retina mea, au resimțit schimbările, modificările, precum și tranzițiile societății. Aceste frânturi dintr-un tot mi-au marcat evoluția ca om, dar mai ales ca artist, mai târziu. Am scanat intens cutremurele, pe Ceaușescu, „almanahele”, demolările, „șoimul patriei”, pionierul, UTC-istul, doctrina, megalomania, Lacul Morii, Casa Poporului, coada, revoluția, pe Mazilu pe tab, mineriadele, pe Michael Jackson, pe Papa Paul, rockul anilor ’93-’95, pe Iliescu, pe Constantinescu și primele alegeri democratice, revoluția culturală a anilor ’90, MTV-ul, NATO, UE, septembrie 2011 etc. Toate aceste episoade, mai mult sau mai puțin, au devenit o parte importantă a resurselor mele de acum, ca artist. Eu nu pot accesa o imagine fără să nu mă gândesc la ce-a fost înainte. De exemplu, dacă aș crea o imagine cu Catedrala Neamului, aș accesa mai întâi fragmentele vizuale cu acel spațiu. Acolo era Muzeul Militar iar mai jos Stadionul Republicii și Ștrandul Izvor. Pe acolo circula tramvaiul 8, cu 2 geamuri largi. Iar aceste relatări sunt în relație cu imaginea Catedralei de azi: Palatul Parlamentului, Hotelul Marriott, Ministerul Apărării Naționale, și altele. Cum ar trebui să fac expunerea pe această imagine? Locul istoric vs. simbolul religios. Cum ar trebui interpretată imaginea cu toate aceste istorii vizuale?
Lucrezi mult cu spațiul, arhitectura, orașul, corpusul lucrărilor tale conțin o dimensiune concret-urbanistică și arhitecturală, publică și civică. Vorbește-ne despre Bucureștiul tău.
Bucureștiul meu este ca limba română: într-o continuă schimbare și metamorfozare. Bucureștiul meu este prezentul care calcă în picioare trecutul. Nu m-am gândit niciodată la un oraș-capitală, ci doar la un oraș peste care trec anii. Toate clădirile acestea vechi și noi iau parte la schimbările societății noastre. Deci fac parte din noi. Și din această cauză ne plac. Ne amintesc de anumite perioade bune sau mai puțin bune ale noastre, ale bucureștenilor. Unele spații sunt deja simboluri ale societății noastre actuale. De asemenea, clădirile noi vor fi istorie peste vreo 30 de ani. Le asimilez și le integrez în mintea mea, în spațiul meu intim. Nu ne putem opune schimbării, chiar dacă, uneori, nu ne place. Revenind la BUCUREȘTIUL MEU, un singur lucru nu s-a schimbat. Bucureștiul are un miros anume, vara, când plouă. Un „aer” de beton amestecat cu praf. Este ceva unic. Mă încarc cu acest ceva.
Arta ta este una solitară, autoreflexivă – observi, înregistrezi, organizezi, triezi –, însă deopotrivă este marcată de un gest energic, social-politic. Ai participat de-a lungul timpul la o serie de acțiuni și proiecte, ai fost parte din diverse grupuri, colective, rezidențe. Ne poți face o scurtă retrospectivă a acestora, însoțită de istoria lor?
Aceste grupuri și acțiuni despre care vorbești nu au făcut decât să-mi completeze munca. Grupul Ecco (2000-2005), STUP (2019-2021), proiectul Suprapuneri (2022-2023) sau duo-rile realizate împreună cu diverși artiști au fost și rămân câteva intersecții pe aceeași temă, asta neîmpiedicându-mi creația mea personală. Pe lângă partea creativă a proiectelor respective, viziunea și reprezentarea diferită a aceleiași teme constituie pentru mine mai mult un fel de dialog decât o înfățișare firească într-o galerie.
O singură excepție a fost atunci când nu s-a întâmplat așa ceva. În perioada 2006-2012, împreună cu Alina Tudor, am construit și expus proiecte fiind conștienți că nu ne vom mai implica în lucrări cu caracter personal. A fost o formă de dedicare totală, când am decis să renunțăm în mod conștient la demersurile personale în favoarea noastră ca grup. Toată producția conceptuală, vizuală, artistică și expozițională din acei ani se lega doar de grupul focAR.
De asemenea, „rezidența de unul singur”, proiect început în 2019 și care continuă până în prezent, „O copie mecanică” de la galeria 2/3 (2022), rezidențele HUMAn de la Iași (2006, 2008, 2021) sau „City Switch” din Lyon (2011), ca să dau câteva exemple concrete, mi-au adus acel plus de care aveam nevoie pentru a-mi desluși și a-mi îmbunătăți traseul artistic.
Abordarea ta asupra imaginii, și a fotografiei implicit, este mai degrabă una iconologică, te interesează mai degrabă interogarea ideii însăși de imagine, condiția acesteia; statutul spațiului mental, al fanteziei și al memoriei; statutul politic al imaginii; influențele și migrațiile continue între virtual/real, personal/impersonal, trecut/prezent, pictură/fotografie. Te-a influențat formarea inițială în pictură în explorarea acestei epistemologii?
Față de pictură, întotdeauna voi avea o atracție aparte. Cred că este singura dintre cele șapte arte care a murit și a înviat de nu știu câte ori. O iubești sau o urăști, altfel nu cred că se poate crea pe pânză. Mulți dintre cei care-mi cunosc parcursul artistic sunt foarte mirați că, de ceva ani, expun fotografie. Nu înțeleg trecerea de la imaginea pictată, colorată și plină de expresivitate, la un tip de reprezentare a unor fragmente și senzații încadrate într-un dreptunghi sau într-un pătrat. După ani de cercetare personală și experimente în laborator, pur și simplu s-a întâmplat. Mie mi se pare normal, fiindcă „mă joc” cu acea parte a fotografiei de tip „analog”. Îmi place „să pictez” și să creez imaginea pe hârtia fotosensibilă, precum pictam cu pensula. Este o acumulare de expresii, informații și frustrări experimentale. Imaginea pe care o propun este subiectivă, în comparație cu cea a unui fotograf. Aceasta poate fi interpretată mai mult ca o expresie a unei imagini, decât ca imaginea însăși. Fotografia analog trebuie să devină altceva decât o simplă reprezentare. Asta nu înseamnă că fotografia digitală ar fi greșită. Digitalul și tot ce implică această lume, care depinde de imprimantă, realizează imagini foarte bune.
Există o permanentă interșanjabilitate între statutul tău de pictor, respectiv, de fotograf. Totodată lucrezi cu obiect, colaj, instalație, performance, land art și new media. Unde te situezi între diversele discipline ale artei?
Nu doresc să mă situez nicăieri. Tot ce am făcut până acum, am făcut fiindcă așa am simțit că trebuie să fac, să mă exprim. Tot ce ai enumerat mai sus sunt mediumuri care au devenit instrumente pentru mine, ca artist. Parafrazez un prieten, „Eu sunt un program numit photoshop”, adică artistul, iar instrumentele care ilustrează o imagine în acest program, devin câmpurile cu care photoshopul — artistul — lucrează.
Fotografia ta este despre însăși fotografie, o formă de împuternicire a acesteia, fără a vorbi despre experimentalism. Cum creezi imaginea, de la ce începi, încotro se îndreaptă?
Înainte de toate, eu nu mă consider „fotograf”. Eu sunt un artist care lucrează cu fotografia. Iar aici sunt deja lucruri distincte. De abordare, de concept, de lucru, etc. Sunt multe diferențe. Pe de altă parte, consider că această nișă a fotografiei, cea de tip analog, trebuie să transmită altceva decât o simplă reprezentare a unui cadru fotografiat corect. Digitalul, AI-ul, camera de pe telefon sunt deja instrumente la îndemâna oricărui individ, dacă dorește să lucreze în acest domeniu. Nu mai înțeleg rostul de-a fotografia cu un aparat pe film proiecte documentare sau artistice, dacă tot la printul inkjet ajungi. De exemplu, în expoziția recentă de la ArsMonitor mi-am dat seama că scanerele performante din ziua de azi nu pot reda granulația filmului unei fotografii. Așadar, cred cu tărie că, dacă te apuci de fotografie pe film, trebuie să duci până la capăt procesul de lucru. Analogul devine altceva. Acest altceva mă stimulează de câțiva ani. „Mă joc” cu hârtia, cu soluțiile, cu procesul chimic al fotografiei, în completare cu procesul natural. De asemenea, sunt foarte interesat de alte tehnici de redare a imaginii: cianotipie, ambrotipie, etc., iar reprezentarea o creez în funcție de conceptul ales. De obicei, îmi ia un an sau doi până să decid tema. Este foarte greu să mă decid între laborator și temă, incluzând experimentul. În zona de laborator mă simt liber să creez imaginea. În schimb, dacă am un concept clar, sunt restricționat de imagine. Dar pot spune că experiența de laborator ajută tema și, câteodată, invers.
Expoziția curentă de la galeria Arsmonitor – Sinegrafia – este o sinteză și un cumul în același timp de teme, tehnici, problematici. Ce ne poți spune despre expoziție ca ansamblu, dar despre colaborarea cu galeria?
Tema revenirii într-un spațiu pe care l-am populat o perioadă într-un timp diferit este tema principală a acestei expoziții. Sunt proiecte începute mai recent sau acum douăzeci de ani. Sunt despre mine și despre societatea în care trăiesc, simbolic vorbind. Este o sinteză. Plecând de la scena industrială, proiectată alb negru pe perete, și ajungând la cea mai brută imagine realizată în camera obscură, pot spune că am surprins câmpul unei clipe, mai degrabă decât a unei perioade. Astfel, ce am expus la ArsMonitor, sunt rămășițele unor fragmente ale stărilor mele de acum „n” ani, reîntâlnite dupa îndelungate perioade. Revenirea nepropusă sau propusă a dus la o serie de fapte, de evenimente, care s-au succedat într-o anumită așezare și au format un întreg intitulat „SINEGRAFIA”.
Expunerea de la ArsMonitor, din perspectiva mea, este împărțită în două planuri: primul se referă la spațiul de expunere propriu-zis și, al doilea, la programul curatorial. Galeria ArsMonitor se prezintă, încă de la intrare, printr-o înaltă ținută. Spatiul ofertant și lumina din galerie face ca lucrarea de artă să arate și să se simtă ca într-un mic muzeu de artă contemporană. Amplasarea galeriei într-un edificiu cu o încărcătură istorică, așa cum este Casa Presei, și spațiul galeriei atent re-construit, fac din ArsMonitor o îmbinare perfectă între trecut și prezent. Nu este o galerie apărută peste noapte și, dacă le parcurgi conceptul, realizezi că este o prelungire a programului curatorial început acum ceva ani. Activitatea mea cu ArsMonitor a fost un fel de work in progress. A fost o colaborare care m-a stimulat, din toate punctele de vedere. Schimbul de idei, conversațiile și dezbaterile au condus către un rezultat vizual pe care privitorul l-a regăsit în expoziție. Tot acest proces pe care l-am traversat, împreună cu toată implicarea emoțională și materială, au adus de la sine o mare răspundere din partea noastră, ca artist și curator, față de publicul expoziției. Am câștigat mai mult decât o simplă expunere a unei teme. Este un proces de lungă durată, care a punctat prin această expoziție doar o etapă a colaborării noastre, urmând să aibă loc și alte dezvăluiri ale acestui „laborator” constituit între artist și curator. În concluzie, colaborarea mea cu ArsMonitor este despre descoperirea imaginii, nu despre o simplă expunere. Este o experiență.
Am identificat cel puțin patru mari teme prezente în expoziție: peisajul, urbanul, industrialul și laboratorul.
Peisajul
Tema peisajului a apărut în 1999, într-o tabără de creație din comuna Surdești, Maramureș. Dar revenirea directă în peisaj a venit prin 2013. Peisaj înseamnă conexiunea mea cu natura. Locația aleasă este întâmplătoare și, odată ajuns acolo, îmi caut acel loc în care pot observa și cerceta schimbările prin care a trecut. Abia după ce m-am conectat cu acea zonă încep să fotografiez. Folosesc aparate cu diferite defecte sau din plastic, iar reprezentarea pe hârtie, în laborator, contribuie și mai mult ca acel ceva găsit în acel cadru să-l pot considera Landscape, câmp, peisaj. Din această perspectivă, marea de la intrarea în expoziție este un peisaj excelent. Mă reprezintă și redă starea mea de spirit de la sfârșitul verii trecute, 2023. Abordarea acestui peisaj a fost diferită de celelalte propuneri. Aici, tema revenirii a fost importantă pentru alegerea locației. De 25 de ani, în fiecare vară, fac plajă în acel loc, pe plaja „3 papuci”. Imaginea a fost realizată la sfârșitul verii, dimineața, cu un plastic camera Holga 120.
Urbanul
Urbanul a apărut înaintea peisajului, ceea ce este cumva normal. Trăiesc în oraș și gândesc ca un orășean, cu tot ce oferă această perspectivă. Orașul pe care-l fotografiez este plin de fragmente și artefacte. Îmi plac blocurile și sunt fascinat de intrările de bloc și de sufragerii. Cred că este o slăbiciune a generației mele. Și în acest caz îmi aleg aparatele și filmele în funcție de ceea ce-mi oferă câmpul vizual. De exemplu, pentru lucrarea „Z32” din expoziția „Sinegrafia” am folosit un film Orwo 120 expirat din 82, cu o camera din ’80. Trebuie să specific faptul că vorbim de reprezentarea blocului Z32 în care am locuit cu familia între 1974 și 1983. Astfel, rezultă o imagine care te transportă în timp, în timpul meu.
Industrialul
Industrialul, ca urbanul, este o referință în educația mea. Fabrică, uzină, producție sunt câteva cuvinte cu care am crescut. Acestea sunt direct legate de anii copilăriei mele, până am devenit tânărul UTC-ist. Practica, pe atunci, se făcea în acele clădiri populate de muncitori, ingineri și subingineri. În acest moment caut doar ceea ce a rămas din acel tot.
Laboratorul
Laboratorul este sanctuarul meu. Este un lăcaș de cult, spațiul unde mă simt cel mai bine. Dar îmi place să-l deschid, îmi plac vizitele. Nu sunt genul de artist care se închide în atelier și nu consider că atelierul este latura sa intimă. Laboratorul este locul unde se produc lucrările finite și experimentele pe termen lung. De exemplu, tema „Timp” din expoziția „Sinegrafia” este realizată doar în laborator, printr-o acțiune desfășurată timp de 200 de zile. În fiecare zi mă trezeam la o anumită oră (mereu aceeași) și executam un cerc. Timpul de expunere prin contact era de 8 secunde. Datorită stărilor mele, nu întotdeauna era fermă apăsarea. De altfel, mă jucam și cu revelatorul și cu secundele apariției imaginii. Deci „Timp” este despre mine ca om și despre sentimentele mele timp de 200 zile consecutive.
