Giovanni Battista Piranesi. Reprezentările ruinelor vorbitoare
TEXT: Anda Zota
Ruinele, anomalii în peisajul prezentului, sunt considerate echivalentul arhitectural al anacolutului sintactic. Ele nu succedă, nu precedă – pretind, însă, o lectură ulterioară, o sintaxă suplimentară. Aceste structuri masive și de cele mai multe ori golite de substanță se situează între expresia formală a trecutului și lipsa de formă la care, în absența restaurării, sunt destinate. Ruinele au singularitatea unei lucrări de artă și supun observatorul misiunii de a le reda coordonatele pierdute. Cel mai cunoscut student al lor, arhitectul Giovanni Battista Piranesi, le-a numit „queste parlanti ruine”, aceste ruine vorbitoare.
Piranesi s-a născut în 1720 în Veneto și se autodescria adesea ca arhitect. Fascinația pentru piatră și structuri megalitice boltite s-a perpetuat din interesele familiei pentru originea arhitecturii romane. Piranesi s-a bucurat de deschiderile pe care i le oferea familia: a învățat greacă, latină și istorie antică de la fratele lui, Angelo, călugăr cartuzian, apoi a devenit desenator pentru ambasadorul venețian Franceso Venier. Tehnici de imprimare a învățat de la Giuseppe Vasi și, ulterior, Giuseppe Wagner. În perioada următoare, Piranesi a publicat imaginile din Prima Parte și a planificat două serii de desene, grotteschi (grote sau grotesc) și carceri d’invenzione (închisori imaginate). Aceste opere timpurii ne oferă promisiunea unor viitoare lucrări de arhitectură pe hârtie, care vor aduce împreună și vor conserva detalii și observații ale imaginației autorului. Ruinele sale vorbitoare – văzute ca scenarii sau peisaje, dărâmate parțial sau deschise complet – inspiră căutarea realității trecutului, prin metodele sale sculptate de angajamentul pentru speculație și libertate artistică.
