igloo 100

igloo 100

Da, am ajuns la numărul 100 al revistei igloo şi trebuie să scriu un text de întâmpinare. Mă gândesc că o rememorare a lucrurilor şi acţiunilor derulate pe parcursul perioadei ar fi un soi de raport de activitate şi asta ar fi corporatist şi stupid şi plicticos. M-am uitat peste editorialele scrise de mine de-a lungul vremii şi am constatat că tonul şi subiectele au fost, mai mereu, mai degrabă acide, polemice. Adică mai mult am criticat decât am lăudat.

Text: Bruno Andreşoiu

Privind în jur, şi astăzi mi se pare o atitudine corectă, justificată nu numai subiectiv, de propriile mele stări şi umori, ci mai ales de mediul în care suntem obligaţi să trăim. Prin urmare, nu m-aş abate de la stilistica pe care aş numi-o consacrată, dacă nu m-aş teme de consacrări şi de cacofonii în egală măsură şi aş încerca un succint şi subiectiv decupaj în actualitatea cu care avem legătură, raportat desigur la vremea de început a revistei noastre.

S-o fi schimbat oare ceva în arhitectura românească în ultimele 100 de numere igloo, respectiv opt ani de zile? Când ne-am hotărât să facem o revistă, eram un mic birou de arhitectură, revoltat de publicistica de (aşa-zis) specialitate existentă la vremea respectivă pe piaţă şi care promova fără echivoc prostul gust. N-am să amintesc titlurile respective – existente încă – din profesională pudoare şi reţinere. (Ceea ce vreau totuşi să spun este că nu vom şti probabil niciodată cât rău vor fi făcut aceste publicaţii spaţiului românesc. Este, cred, imposibil de evaluat impactul dezinformării sistematice al acestor publicaţii asupra gusturilor persoanelor fără pregătire în domeniu.

Nu vom şti niciodată câte forme nefericite, culori violente, mansarde cocoşate, combinaţii sinistre etc. etc. ar fi putut lipsi din peisajul nostru actual dacă aceste reviste ar fi avut vreo fărâmă de profesionalism sau măcar bun-simţ. Privind însă cu detaşarea vârstei, nu pot decât să constat că şi în domeniul nostru presa nu a făcut decât să urmeze tendinţa generală de manelizare şi oligofrenizare.) Cu scuzele de rigoare pentru această prea lungă paranteză, îmi reiau firul naraţiunii. Ne-am propus atunci să creăm un mediu tipărit decent, care să ofere loc puţinelor producţii autohtone de valoare. Realmente puţine. Mărturisesc că la început nu a fost tocmai simplu, dar lucrurile au evoluat şi astăzi nu mai este atât de greu să găseşti lucrări româneşti demne de publicat într-o revistă care nu vrea să facă prea multe compromisuri în ceea ce priveşte calitatea subiectelor. Arhitecţii buni s-au înmulţit şi construiesc mai mult, apoi clienţii străini şi călătoriile românilor în ţări normale a făcut ca şi comanda de arhitectură să se modifice în bine. Parcurgând arhiva revistei, acest lucru reiese foarte limpede şi asta este, fără îndoială, excelent. Pentru a nu cădea însă în capcana aprecierilor fără măsură, aş mai spune că şi volumul general de construcţii a crescut semnificativ, ceea ce face ca proporţia de arhitectură de valoare să nu se fi modificat, probabil, semnificativ. În continuare peisajul zonelor mai puţin privilegiate pendulează între horror şi hilar.

Dar tocmai de aceea există şi va exista mereu şi marca k. În ciuda (sau poate tocmai datorită) subiectelor abordate, rubrica k a fost mereu un punct de atracţie şi o diferenţă faţă de toate celelalte reviste, care nu au binevoit niciodată să se ocupe de ceea ce, cantitativ, este cel mai bine reprezentat în România: prostul gust. Sau nu conştient şi deliberat, căci, altminteri, a fost o vreme când bună parte din revistele de popularizare a arhitecturii musteau de produse marca k, vândute drept exemple de bune practici. Aşa că, după o pauză de regrupare ideatică, revenim cu noi variaţiuni pe tema prostului gust naţional, numite Dicţionarul Ideilor Proaste. Mai multe despre aceasta la paginile 168-173 ale excelentului număr prezent.

Nu pot să nu amintesc un lucru de care ne-am ocupat periodic în toţi aceşti ani şi care, iată, revine cu forţe proaspete: din nou se construieşte Catedrala (Mântuirii?) Neamului. De data asta, mai mult ca oricând, porecla populară de Catedrala Neamului Prost i se potriveşte cel mai bine. Mai înaltă şi mai aurie decât Casa Poporului, al cărei creştinesc vecin va fi, viitoarea Catedrală – al cărei proiect e deja binecunoscut deşi abia s-a lansat licitaţia de proiectare – uzează de aceeaşi retorică istoricistă şi confuză a citării amestecate ca mai marele său vecin, deşi într-o altă gamă stilistică. Amplasamentul, contestabil şi contestat încă de la început, din spatele Casei Poporului, pare menit să întregească un ansamblu simbolic al neamului/poporului român – casa, biserica – ansamblu căruia nu-i mai lipseşte decât crâşma. Sper ca, în anii ce vor veni, cineva să înţeleagă simbolica lipsă şi să comande pe spaţiul rămas liber şi o crâşmă de dimensiuni colosale, în care locatarii megaCasei, după ce vor fi asistat la megaSlujbă şi vor fi aprins câteva megaLumânări, să meargă alături se facă megaMuci. Astfel, structura simbolică a spaţiului şi funcţiilor satului arhetipal va fi întreagă şi, nu-i aşa?, funcţională. Da, mi se şopteşte ca în căşti că ar trebui prevăzut şi un megaCloset, dar cred că ar fi totuşi un pic prea ceremonios…

Între timp, imobile valoroase sau chiar de patrimoniu cad în continuare (tot mai mult) sub buldo(g)zerele analfabete ale speculanţilor imobiliari ce pot cumpăra cu sume minime terenuri şi conştiinţe laolaltă. Oraşele deja sărăcite patrimonial de intervenţiile ultimelor decenii de elan socialist, în loc să se regrupeze în jurul valorilor rămase, protejându-le, restaurându-le, redându-le strălucirea pierdută, le elimină nonşalant prin pletora de funcţionari corupţi şi proşti care le conduce destinele. Astfel, peisajul urban se urâţeşte şi, odată cu el, conştiinţele oamenilor care nu mai înţeleg diferenţa dintre frumos şi urât, dintre valoare şi mediocritate. Într-un interviu acordat în chiar primul număr al revistei, domnul Andrei Pleşu spunea despre oamenii care locuiesc în blocurile socialiste că sunt alt fel de dihănii, lipsite de amintiri, de percepţia corectă a spaţiului urban, a valorilor sale. Mi-e teamă că oraşele româneşti de astăzi sunt opera acestor fiinţe secretate de blocurile socialiste, copii amputaţi de instinctele normale ale speciei urbane moderne. Şi aici, ca să fiu bine înţeles, mă refer mai puţin la arhitecţi şi mai degrabă la autorii viziunilor politice şi legislative ce reglementează domeniul. Dacă nu mă credeţi şi insistaţi să daţi vina exclusiv pe arhitecţi, aruncaţi un ochi, de exemplu, către spaţiul public. Acest domeniu de o importanţă enormă pentru normalitatea vieţii urbane şi care se află complet în grija şi competenţa administraţiei este oglinda fidelă a interesului politicienilor pentru arhitectură şi urbanism. În sensul că lipseşte aproape cu desăvârşire.

Pentru a nu închide însă în această notă pesimistă, mai ales că a ieşit în sfârşit şi soarele, trebuie să vă spun că nu ne-am pierdut nici entuziasmul şi nici încrederea că şi aici se poate face arhitectură valoroasă, care să stea alături de orice realizări ale marilor nume contemporane. Aşa că, indiferent de felul în care evoluează lucrurile noi rămânem aici, fideli crezului nostru statutar de a încuraja exemplele bune şi a ridiculiza obiceiurile proaste. Concluzionând şi încheind totodată, pentru alte câteva sute de numere cel puţin ne veţi găsi tot aici, cu arma la picior şi aparatul foto la ochi, pe hârtie şi în ediţie digitală, relaxaţi şi disponibili, vigilenţi şi competenţi.

La multe numere, igloo!