Construită în mai multe etape la începutul secolului al XVI-lea, clădirea „procurațiilor vechi” servea drept sediu al procuratorilor, înalți demnitari ai Republicii Venețiene. Astăzi ea aparține companiei de asigurări Generali și găzduiește, pe lângă birouri și un spațiu de expoziții, și sediul fundației sale The Human Safety Net, prin ale cărei activități își propune să se implice mai mult în viața orașului.

Proiectul arhitecților David Chipperfield se definește nu ca un unic gest arhitectural, ci, în mod obligatoriu, ca o serie de intervenții de naturi diferite – conservare, restaurare, renovare, reorganizare – asupra unei clădiri complexe și contorsionate, ce se aseamănă mai degrabă unui labirint discontinuu, nicidecum unui „corp unitar și coerent”. Astfel, abordarea a urmărit, printr-o citire arheologică sensibilă a întregului spațiu, atât specificitatea și stratificarea istorică, cât și adaptarea la necesități contemporane de ordin practic (accesibilitate, eficientizarea și fluidizarea circulației).

Dimensiunea cu adevărat aparte a demersului o reprezintă rafinamentul și acuratețea lucrului cu materia și materialele,
precedat de câțiva ani de cercetare aprofundată a vechilor tehnici locale de construcție. Analiza stratigrafică a clădirii
a scos la iveală existența unor fragmente originare de pardoseală (terrazzo tipic venețian, la etajul întâi), pereți, tencuieli, plafoane, chiar și urme subtile de fresce (la etajul al doilea), prin urmare intervențiile de conservare au inclus și dezvelirea tuturor acestor comori, martori ai transformării materiei de-a lungul a cinci secole.

 

Laitmotiv al restaurării, mai ales acolo unde alte indicii lipseau, a fost ceea ce David Chipperfield a numit „substanța fizică” a clădirii. De aceea proiectul vine însoțit cu un generos îndrumar al materialelor folosite, toate lucrate artizanal și, pe cât posibil, întocmai practicilor din sec. XVI. Pentru pardoseli s-au utilizat terrazzo și pastellone (un amestec mineral simplu, din care rezultă o compoziție monolitică și netedă, similară marmurei, prezent în construcții încă de pe vremea Imperiului Roman), pereții interiori au fost acoperiți cu marmorino sau finisați cu scialbatura, pereții exteriori cu cocciopesto (tot un material folosit în Roma antică, rezultat din cărămizi și plăci ceramice fărâmițate). Cu alte cuvinte,
intenția a fost mereu de „a recupera”, și nu de „a impune”, de a continua un dialog, și nu de a crea contraste.