Cu tema „Unlock the City”, ediția din 2024 a Romanian Design Week își propune să investigheze metodele prin care creativitatea și inovația pot modela orașele viitorului și să contribuie totodată la explorarea Bucureștiului și la descoperirea potențialului acestuia.

 

Andrei Șerbescu, arhitect și fondatorul ADNBA, a realizat, împreună cu doi curatori internaționali, arhitecții Irene Pérez și Jaume Mayol, selecția proiectelor ce vor putea fi văzute la categoria Arhitectură în cadrul RDW Exhibition, la CINA. Mai jos, am vorbit cu Andrei despre relația lui cu frumusețea vulnerabilă a Bucureștiului și cu arhitectura lui, despre tipul de proiecte de care orașul are nevoie și despre cum a abordat procesul curatorial al proiectelor înscrise anul acesta la Romanian Design Week.

 

Andrei, tema acestei ediții Romanian Design Week este Unlock the City. Care este relația ta cu orașul București, ca arhitect? Cum l-ai descrie la nivel arhitectural?

Relația mea cu Bucureștiul? Probabil o continuă oscilație între afecțiune și respingere, ca în cazul multora dintre noi. E un oraș complicat, știm cu toții lucrul acesta, dar are farmecul unui oraș neterminat și (încă) viu. Însă mi se pare că este un oraș fragil și cred că înțelegem de multe ori greșit natura acestui oraș stratificat și în continuă schimbare, ca argument pentru a putea face cam orice.

 

După cum spuneam și într-o discuție recentă tot cu Igloo, pe zi ce trece realizez tot mai mult ce oraș frumos a fost și ar putea să fie Bucureștiul, dacă l-am putea aprecia tocmai prin diferența față de, să spunem, orașul occidental, și dacă am ști să îl îngrijim, dar și să îl lăsăm să crească în acest mod. Continuăm să ne uităm – deși mă tem că adesea mai degrabă superficial – doar la exemple de orașe occidentale și să (ni) le dăm drept model, fără a reuși să vedem bogăția și specificul unui oraș ca Bucureștiul. Am crescut cu un complex de care pare că nu reușim să scăpăm. Or acesta este un oraș poros, transparent (cum îl descria mai demult Ștefan Ghenciulescu), cu profunzimi neașteptate, cu colțuri și dedesubturi care se întrezăresc sau se suprapun, un oraș cu o continuitate și unitate nu atât de evidente (și ușor de descifrat) ca în alte părți. Doar că asta îl face să fie și foarte vulnerabil, pentru că, aparent, aproape orice se poate da la o parte, înlocui, schimba. Dar nu este așa. Pare că ne este din ce în ce mai greu să vedem și să simțim frumusețea fragilă a acestui oraș și că nu suntem în stare să adăugăm la fel de mult precum scoatem sau alterăm – decât dacă am discuta în sens cantitativ, dar sigur că nu la asta mă refer.

 

De ce fel de proiecte arhitecturale crezi că are nevoie Bucureștiul în acest punct în care se află? Ne poți da niște exemple de proiecte (de orice tip – ansamblu rezidențial, bloc locuințe, renovări clădiri) care îți plac și de ce?

Mi se pare că are nevoie de proiecte care să coasă, să lege, are nevoie de proiecte care să recupereze sau să continue ceva. Iar asta se poate face în mai multe feluri, dar în toate e necesară o anumită înțelegere – nu neapărat aceeași – a ceea ce Bucureștiul deține și oferă.

 

Am fost uimit să constat în ultimii ani că există oameni, și nu puțini, pentru care Bucureștiul începe cam de la Piața Victoriei înspre nord. Restul aproape că nu mai există și nu mai contează. Această atitudine ține de un anumit statut financiar pe care nordul îl privilegiază în oraș, dar face ca raportarea la București să fie doar la o entitate administrativă, fără istorie, fără substanță și fără caracter. De aceea, pentru mine, Unlock the city ar putea însemna și o astfel de încercare de a (re)descoperi farmecul aparte, discret, al Bucureștiului și de a lucra în acea direcție, nu împotriva ei. Deci proiecte care lucrează cu orașul, care îl caută și țin cont de el, care îl respectă.

 

În același timp, are nevoie de proiecte care să se deschidă, oricât de puțin, spre exterior, spre stradă, spre oraș, spre acel spațiu public pe care toți ni-l dorim și de care Bucureștiul nu dispune. Orice gest cred că e binevenit, orice decupaj, pasaj, gang, alveolă sau curte deschisă către stradă, orice colț retras, fiecare magazin sau prăvălie la parter, fiecare piațetă sau poate deocamdată doar o retragere, un pliu care ar vorbi despre posibilitatea unui astfel de loc în viitor, orice poartă retrasă câțiva metri din trotuar, orice banchetă, jardinieră sau petec de grădină oferite străzii, mi se pare că sunt toate moduri în care se poate lucra și de care Bucureștiul are mare nevoie. Exemple m-aș feri să propun, deși ele există. Nu multe, dar unele dintre ele foarte bune.

 

Ești unul dintre curatorii proiectelor de Arhitectură înscrise de anul acesta la RDW. Ce tendințe și direcții comune ai observat?

Nu știu dacă întrebarea se referă la tendințe și direcții ale căutărilor – să le spunem creative – din proiectele evaluate. Dacă da, mi se pare mai greu să vorbim de tendințe în arhitectură față de alte domenii, mai ales pe intervale atât de scurte de timp, căci proiectele de arhitectură durează mult sau foarte mult de obicei.

 

Altfel, dacă ne referim la tipul sau programele abordate, observ că încep, deși timid, să apară proiecte publice în aplicațiile la RDW. E vorba deci de clădiri sau spații publice care au fost finalizate, nu mai sunt doar pe hârtie. Este o șansă aici.

 

Ce proiecte de arhitectură ți-au atras atenția anul acesta la RDW? Prin ce ies în evidență și ce criterii ai urmărit tu în selecția lor?

Pentru mine, procesul selecției a fost foarte interesant, datorită colaborării cu Jaume Mayol și Irene Pérez de la TEd’A arquitectes. Nu știu câtă lume cunoaște acest birou din Mallorca, dar mie mi se pare că sunt unii dintre cei mai buni arhitecți în acest moment. Ei formează, alături de alte câteva birouri, vârful unui val foarte puternic și valoros al arhitecturii spaniole, arhitectură care era deja în ansamblul ei la un nivel foarte ridicat. Iar selecția lor inițială pentru expoziție a fost de doar 5 sau 6 proiecte.

 

Am discutat apoi despre natura acestei expoziții, despre rolul său pentru profesie, dar și despre rolul său public în afara profesiei, despre cât de strictă ar trebui să fie o astfel de selecție și în ce măsură trebuie sau nu să fie adaptate local criteriile selecției. Au fost niște discuții foarte bune, iar una dintre concluzii a fost că e bine ca lentila unei astfel de expoziții să fie mai permisivă și să fie incluse în expoziție, de exemplu, și proiecte de clădiri și spații publice sau proiecte care caută o anumită relație cu orașul, ori proiecte de restaurare sau proiecte realizate cu resurse minime, pentru că reprezintă subiecte importante și direcții necesare pentru arhitectura din România în acest moment, chiar dacă anumite lucruri din felul în care au fost gândite ori realizate acele proiecte pot fi puse în discuție.

 

Adică ni s-a părut important în final ca această expoziție să fie conturată prin raportarea la nevoile, încercările și reușitele de astăzi, într-o societate încă relativ puțin închegată, din punct de vedere al culturii de arhitectură.  Nu înseamnă că proiectele care nu au fost selectate sunt lipsite de calități, sigur că nu. Există lucruri bune în multe din proiectele evaluate. Dar, spre exemplu, Jaume și Irene au fost foarte reținuți față de situațiile care li s-au părut a fi mai degrabă operațiuni imobiliare, care nu păreau să ridice și o altă miză, chiar dacă proiectele erau, aparent, corect rezolvate și construite.

 

Ce înseamnă să faci arhitectură de talie mondială?

Nu sunt sigur că înțeleg corect contextul întrebării, dar, continuând ideea anterioară, selecția pe care o propune expoziția RDW nu implică neapărat și o astfel de calitate. Arhitectura din România este în creștere, dar, cu excepția unor proiecte foarte bune, dar mai degrabă izolate, mi se pare că suntem totuși destul de departe de o așa-zisă arhitectură de talie mondială. Poate arhitectura este mai departe față de alte domenii creative, și, dacă așa este, aș spune că, fără a fi singurul motiv, de vină este și interferența profesiei cu natura economică foarte pronunțată a „investiției de arhitectură”, mai prezentă aici față de alte domenii creative.

 

Îmi imaginez că a face arhitectură de talie mondială ar trebui să însemne să poți pune alături proiecte din diverse locuri, care să fie extrem de bune, dar surprinzător de diferite. Talia aceasta mondială ar avea probabil niște atribute comune, precum calitatea și frumusețea spațiilor, sinceritatea unui mod de a construi și de a folosi niște materiale, capacitatea de a produce emoție, inteligența de a reuși aceste lucruri cu costuri reduse (sau, în orice caz, nu disproporționat de mari) ș.a.m.d. Așadar, calitatea  poate fi privită ca fiind universală, dar felul în care apare ea poate fi foarte diferit. La fel și problemele, de multe ori sunt cam aceleași peste tot, poate la scări diferite. Dar răspunsurile nu neapărat.

 

Mie, cel puțin, începe să mi se pară din ce în ce mai mult că răspunsurile locale care reușesc să se folosească de calități, amprente sau resurse (materiale sau culturale) ale locului, pentru a produce calitatea descrisă mai sus, sunt, poate paradoxal, cele capabile să ducă arhitectura la nivel global. Problema apare când, la orice fel de scară, nu mai reușim să distingem calitatea, iar asta pare că se întâmplă, din păcate, din ce în ce mai mult, atât în alte locuri, cât și la noi.

 

Ce te face să fii optimist în legătură cu viitorul arhitecturii în România?

Prin felul în care e formulată întrebarea, înțeleg că optimismul este implicit. Îmi aduce aminte de o afirmație întâlnită recent undeva, și anume că arhitecții sunt prin natura lor optimiști. S-ar putea să fie îndreptățit gândul acesta, căci îmi imaginez că altfel ei nu ar putea continua; căutarea aceasta nu se poate naște decât din optimism, dacă ne referim la arhitectură ca mod de a căuta și de a exprima în permanență ceva – adică ceea ce ar trebui să fie și să rămână arhitectura și practicarea ei.

 

Și poate că de aceea primul lucru care îmi vine în minte sunt studenții. Unii dintre studenții pe care i-am întâlnit în anii de atelier la facultate sau cu care am lucrat la noi în birou sunt foarte buni, nemaipomenit de buni. Mi se pare adesea că sunt departe de ce eram noi și mare parte din generația noastră în facultate. E semn bun.

 

***

 

Biletele pentru festivalul Romanian Design Week 2024 pot fi achiziționate de pe https://bilete.romaniandesignweek.ro. Elevii, studenții și pensionarii au acces gratuit, iar deținătorii de card UniCredit de la Mastercard beneficiază de un discount de 50% la achiziția biletelor, reducere aplicabilă în pasul de plată.