În numele jocului. Interviu cu artista Maria Mandea
Interviu: Diana Badea; Foto: courtesy of GAEP Gallery
Până în 13 mai se mai poate vizita, la Gaep Gallery, expoziția Back to Where It All Began, ca rezultat al programului Accelerator, un proiect de mentorat care caută să definească un model de dialog și colaborare pe termen lung cu artiștii emergenți.
Am stat de vorbă cu Maria Mandea, prezentă în expoziție cu instalația-joc Restitutio in integrum – o experiență participativă care invită spectatorii la revendicarea spațiului public într-un joc de „ce-ar fi dacă” –, despre rolul, funcțiile și gradul de surpriză și libertate pe care le are jocul în artă, cât și despre interesul său pentru arta relațională și elaborarea colectivă a sensului operei de artă; despre ce mai înseamnă azi spațiu public și proprietatea privată, despre dreptul nostru, al tuturor, de a ne recupera orașul și viața în comun.
Ai studiat Design de produs la UAUIM, iar în prezent ești înscrisă la Școala Doctorală de la UNArte, unde cercetezi designul ludic în context social. Care este parcursul tău și de ce acest interes pentru mecanismul jocului?
Am terminat doctoratul în decembrie, iar parcursul meu academic a însumat studii de design de produs, dar și doi ani de arhitectură și un liceu de informatică. Însă întotdeauna m-au interesat interacțiunea și dimensiunea socială a muncii. Fără îndoială, în arhitectură există această parte socială – în fond, construiești un spațiu pe care oamenii urmează să-l locuiască. Pe de altă parte, în designul de produs, la o scară mai mică, ai obiectele cu care oamenii interacționează în fiecare zi și pe care le integrează în viața lor. Jocul, în cazul acesta, mi se pare următoarea direcție logică: mai multă interacțiune și socialitate. Comparativ cu designul de produs obișnuit pentru care primează funcționalitatea obiectului, în cazul jocului e vorba mai degrabă de atitudinea de joacă care e importantă, fiind o acțiune gratuită, pe care o faci de dragul de a o face. Or, tocmai această gratuitate mi se pare interesantă: de ce se antrenează oamenii în aceste acțiuni, ce efect sau rol ocupă în viața lor. Poate că scopul cel mai important e nu acela de a rezolva o anumită problemă, este unul mai general. Ceea ce mă intrigă este dimensiunea socială a lucrurilor și poate din cauza aceasta nu fac neapărat jocuri produse în masă – deși nu exclud această posibilitate pe viitor –, ci mai degrabă experimente în cadrul jocului ca obiect social, care rezultă sub forma unor relații între oameni, forme de comunicare, conflict și cooperare.
Există numeroase teorii și paradigme ale jocului, însă poate una dintre cele mai cunoscute rămâne cea a istoricului Johan Huizinga care asociază jocul culturii, afirmând că „adevărata civilizație pretinde totdeauna fairplay-ul, care nu-i altceva decât echivalentul, în termeni ludici, al bunei-credințe. Cel care strică jocul strică însăși cultura.” Există o funcție socială a jocului manifestă în instalația ta Restitutio in integrum din cadrul expoziției colective Back to Where It All Began, de la Gaep. Cum a apărut această lucrare?
Lucrarea s-a născut dintr-o formă de indignare împotriva a ceea ce se întâmplă Parcului IOR (actualmente Parcul Alexandru Ioan Cuza). Recent, Primăria Sectorului 3 a pierdut definitiv procesul (care a durat 10 ani) în care 11 hectare din parcul IOR au fost retrocedate foștilor proprietari, neputând să demonstreze că acolo au existat de-a lungul timpului amenajări specifice unui parc. Ceea ce pentru locuitorii zonei (și nu numai) este o pierdere extraordinară. Acesta este un caz particular în care personal m-am indignat pentru că locuiesc în zonă și știu cazul respectiv. Însă mi se pare că e o problemă endemică: pierdem spații publice în fiecare zi, fie că sunt trotuare, pe care sunt parcate mașini, fie că sunt parcuri, spații de întâlnire, spații în care oamenii ar putea socializa. Se privatizează constant spații publice, iar instalația își propune să semnaleze acest lucru. Pe de-o parte să lase oamenilor posibilitatea de a distruge lucrarea, iar pe de altă parte de a (re)construi, prin plantarea copacilor în lucrare. Cred că drumul acesta, de la indignare la construcție, e foarte important, este de fapt ceea ce mă interesează în artă, această dimensiune social-participativă. Sigur, asta nu se traduce că ne vom recăpăta parcul, ci, mai degrabă, în conștientizarea unei atitudini de a acționa sau de a cere restituirea a ceea ce am avut deja. Spațiul public este un bun comun. Așa cum acei proprietari și-au cerut terenul înapoi, poate pe bună dreptate, și noi, pe de altă parte, ar trebui să avem dreptul de a ne cere parcul – spațiul socializării, al recreației sau amintirii – înapoi.
În ce constă, concret, lucrarea?
Lucrarea reprezintă o machetă a părții de teren care a fost retrocedată, glazurată cu un amestec de zahăr, inscripționată cu semnul de proprietate privată. La intrare în expoziție fiecare participant poate lua o acadea în formă de copac. Acadeaua o poate mânca sau o poate folosi activ în instalație, în felul acesta spărgând glazura de zahăr cu inscriția „proprietate privată”, plantând un copac cu acadeaua primită.
Există un grad de nedeterminare (deci de surpriză, de imprevizibilitate) în orice joc, inclusiv în cel artistic. Au fost acțiuni, gesturi, reacții ale publicului care te-au surprins?
Întotdeauna sunt astfel de reacții și îmi doresc să fie. În fond, eu lucrez tocmai cu decizia spectatorului, creez un context în care poate să aibă loc acel act-surpriză. În cele din urmă, jucătorul sau participantul este cel care alege, poate să planteze sau să consume acadeaua și mi se pare perfect în regulă. Au fost și reacții neașteptate de tipul: au plantat acadeaua cu tot cu ambalaj, motivând că este încă frig (vernisajul expoziției a avut loc în februarie 2023), iar copacul necesită să fie protejat. Pe de altă parte, am observat că din cauza umezelii din spațiu (lucrarea se află la subsolul galeriei Gaep) au început să se topească inserțiile (copacii), deci este nevoie mereu de plantare, de reînnoire. Cred că nu este suficient să existe un singur eveniment, un protest la care să ieșim, să ne facem auziți, ca apoi să plecăm. Este nevoie de grijă și participare constantă pentru ceea ce înseamnă public și spirit civic, iar asta încerc să spun și prin instalație, că spațiul public trebuie mereu chestionat și revendicat.
De ce ai ales până la urmă materialele acestea consumabile, cu o textură dulce-gastronomică, care aduc în scenă un alt mod de a percepe în afara celui vizual, participativ?
Răspunsul cel mai original a venit din partea unui participant: răzbunarea e dulce – mi s-a părut un răspuns amuzant și revelator în același timp. M-a atras efemeritatea acestor materiale care pot fi consumate, mi-a plăcut, de asemenea, dimensiunea dulce, plină de candoare a unui demers care de altfel nu este atât de plăcut, din contră. E o situație nefericită atunci când pierdem din dreptul la o viață în comun, pentru care trebuie să organizăm o ofensivă în a-l recupera, însă nu înseamnă că această acțiune ofensivă nu poate fi dulce.
Este un mic truc la mijloc, un fel de casa vrăjitoarei din basmul Hansel și Gretel, spectatorul este „momit” de dulce, de feeric, pentru a i se dezvălui ulterior o realitate-limită ce-i va da de gândit…
Da, iar jocul are mereu latura aceasta pozitivă: ne jucăm, totul este distractiv și lejer, ne face să ne simțim bine. Mi se pare că arta, dar mai ales arta contemporană poate fi distractivă, poate implica o activitate agreabilă pe care o faci de plăcere, însă acest aspect nu-i anulează dimensiunea conceptuală, activistă sau activă.
Există sensuri ale lucrării pe care nu le-ai anticipat și care s-au construit și revelat pe parcurs în urma interacțiunii cu publicul?
Cineva care a participat și a văzut în dulce acest revers vindicativ i-a dat deja un alt sens instalației. Cred că lucrările sunt o construcție între mine, ca artist, și jucători/participanți. Iar asta e valabil pentru orice lucrare de artă, însă când e vorba de joc nu poți nega contribuția jucătorilor. Este important să se poată crea mai multe sensuri ale lucrării, să existe o elaborare colectivă a sensului.
Pentru unii poate fi importantă memoria. Lucrarea este multi-modală (percepută vizual, tactil, dar și olfactiv și chiar gustativ), existând în instalație trei imagini, una cu planul inițial al parcului și al cartierului din anii ’60, alta este cu mine când aveam doi ani și mergeam în parc, iar cea de-a treia este cu semnul de proprietate privată care a apărut cam peste tot. Ce s-a întâmplat în acești ani, a fost parc și nu mai este, e proprietate privată sau nu?! Un alt sens al lucrării îl reprezintă jocul și regulile lui: cine participă, cum participă. Sau problema proprietății lucrării de artă: este lucrarea mea sau a publicului? În momentul acesta aș zice că nu e a mea, ci a tuturor celor care au participat.
Să revenim puțin la imaginile din instalație, cele 3 fotografii par a fi un triptic, ai avut intenția unei povești prin asocierea (și succesiunea) acestora?
Eu lucrez mult cu Teodora Ungureanu, arhitectă și cercetătoare în urbanism, iar împreună avem Studio Super Serios în cadrul căruia organizăm jocuri urbane. Mă interesează, deci, și această dimensiune urbanistică (poate și pentru că am studiat cei doi ani de arhitectură) care reiese și din contextul acestei instalații. Să luăm cazul Parcului IOR. Ceea ce s-a întâmplat acolo nu a fost un parc natural, a existat o planificare în prealabil alături de clădirile din jur: locuințele colective, piața, școala, spitalul, policlinica ș.a. Toate aceste dotări urbane pe care le avem, fie că sunt locuri de joacă sau parcuri, au fost gândite ca un întreg, iar dacă renunțăm la ele, tot ecosistemul care a fost proiectat la un moment dat s-ar putea să nu mai fie bine calibrat (nu poți avea doar o zonă de locuințe). Putem vedea asta în felul cum se construiește azi: spre exemplu, în zona Anghel Saligny se ridică bloc lângă bloc lângă bloc, fără să mai existe aceste dotări diverse și utile. Poate e bine sau rău, însă până la urmă vedem orașe care funcționează, iar altele mai puțin. Un model foarte discutat la ora actuală fiind „orașul sfertului de oră”, în care încearcă să se transforme Parisul, spre exemplu, orașul în care poți să ajungi oriunde ai nevoie, în 15 minute de mers pe jos.
Instalația are și această față pentru cei interesați. Însă din toate nivelurile de înțelegere poate cel mai important este cel al generozității. Am vrut să arăt cu această lucrare un context mai larg, dar mi s-a părut necesar să adaug și un element personal, fiind ceva puternic care mă leagă de zona respectivă, copilărind în parcul IOR. Important este și ce s-a întâmplat în prezent: procesul pierdut de Primăria Sectorului 3, care nu a putut demonstra în instanță că lotul respectiv a fost parc. Nu m-a interesat foarte mult partea legală, însă nimeni nu mă poate convinge că acel loc nu a fost un parc. Cea de-a treia imagine pe care am ales să o ilustrez pleacă de la un caz real, particular și în același timp extins. Este o temă care mă interesează mult, cea a proprietății private vs. spațiul public: Ce mai înseamnă în prezent proprietatea privată, este o noțiune fluidă, a devenit mai importantă decât în trecut, există mai multe tipuri de proprietăți private/comune ș.a.m.d.?
În ultimii ani, „participarea” spectatorului a devenit o constantă a practicii artistice. Cum poate o artă bazată pe participare, pe convivialitate, să fie în stare de a educa, de a emancipa privitorul? Poate să o facă?
Nu cred că este rolul artei de a emancipa privitorul, cred că privitorul este cel care emancipează arta. Poate că discursul și practica artistică ar trebui să beneficieze din a asculta mai mult publicul, din a-l implica mai mult și din negocierea și discursul comun dintre cel care produce artă și cel care o consumă, pentru a folosi doi termeni atât de capitaliști, pentru că nu e vorba de a produce și de a consuma, ci despre a trăi împreună (artiști și public, participanți sau în cazul meu jucători). Întotdeauna este o lucrare comună.
Putem vorbi de o artă relațională în cazul lucrării tale?
Da, mă interesează zona asta de artă relațională/estetică relațională, iar pe de altă parte arta participativă. Este necesar să construim un discurs în direcția aceasta, dar și o practică care privește înspre relațiile umane. Fie prin crearea de spații în care aceste relații să aibă loc – spații de negociere, cooperare, dar și de conflict –, fie printr-o artă care discută relațiile interumane – în ambele cazuri mi se pare că e vorba de o estetică relațională, participativă (în primul caz). Atât în Restitutio in integrum, cât și în alte lucrări am căutat dimensiunea relațională, participativă, am încercat să o integrez, să o chestionez, să văd care îi sunt limitele (estetica relațională este un concept a lui Nicolas Bourriaud din anii ’90), dar și cum funcționează în prezent.
Prin ce anume permite arta dezvoltarea unor scopuri culturale și politice noi?
Nu sunt sigură dacă acesta este rolul artei, de a crea politici publice. Mi se pare că activitățile autotelice, cum sunt arta și jocul, ar trebui lăsate așa: să nu aibă neapărat un scop. Sigur, am putea să ne impunem un scop mai mare, ne jucăm ca să obținem, să zicem, copacul înapoi. Întrebarea este: Dacă ne impunem un scop, mai este oare acesta un joc? De fapt, una dintre condițiile jocului este să ai libertatea de a intra de bună voie, fără vreo constrângere. În clipa în care apare un scop, el devine o somare, existând riscul să distrugă atitudinea ludică. Pe de altă parte, există jocuri și jocuri. În cazul acesta, mi se pare important de discutat conceptul jocului. Așa cum orice formă de artă ar trebui să aibă un concept în spate și în cazul jocului ar trebui discutat acest aspect, care poate fi cel puțin formal. Sau poate să fie o anumită direcție, de a arăta un anumit lucru, de a crea un anumit sens. Pe de altă parte, acel sens se creează din joc și din participanți și nu este niciodată sigur. Eu pot să merg într-o direcție sau să propun un joc care are legătură cu parcul, cu proprietatea privată, iar pe de altă parte pot veni jucători care să fie complet în dezacord cu mine și care să transforme lucrarea în opusul acesteia, și cred că este absolut în regulă. Nu cred că eu ar trebui să impun un mesaj, care să ducă la o politică publică. Tot ceea ce încerc să fac este să creez contextul în care să ne punem problema lui „ce-ar fi dacă”.
Există o lungă tradiție a relației dintre oraș și artă, doar dacă ne gândim la utopia urbanizării și a orașului nou din anii ’60 – ’80 ai României socialiste. Care mai este astăzi raportul dintre artist și oraș?
În anii ’60, ’70, ’80 existau arhitecții/urbaniștii care aveau o mulțime de responsabilități în direcția aceasta, în contextul unei economii și al unei societăți planificate. Dar un vis cândva utopic ar putea deveni astăzi coșmar. În prezent, poate și din felul în care este organizată societatea, consider că există o deresponsabilizare a oamenilor care ar trebui să aibă grijă și să imagineze modul în care locuim. Pe de altă parte, cred că și cei care nu știu ce sunt politicile urbane ar trebui să aibă un cuvânt de spus, pentru că, până la urmă, suntem experții propriei noastre vieți. E important să existe artiști în spațiul public, dar și să creăm contexte în care oricine să-și poată exprima poziția și chiar viziunea legată de spațiu public.
Problema ridicată de lucrarea ta, cea a felierii spațiului public, a retrocedărilor și a revendicărilor, este una constantă a Bucureștiului post-1989. Poate un demers artistic să devină un act de conștiință civică, patrimonială, istorică?
Nu mi-am propus acest lucru. Nu am gândit instalația ca pe un demers în direcția aceasta, foarte activistă, pentru că până la urmă își are propriile limite și nu aș vrea să pară mai mult decât ceea ce este. Poate punctele tari sunt mai degrabă în zona de dialog, de a imagina ceva împreună, inclusiv în a ne imagina o indignare comună, mai mult decât un protest. Pornește desigur de la o revoltă interioară, fiind mult mai mult de atât, pentru că oferă posibilitatea participanților de a prelua inițiativa, de a acționa.
În descrierea lucrării tale îl citezi pe Antonio Gramsci, celebrul filosof marxist italian. Îți revendici arta ca fiind una a denunțului, a reclamării?
În sens intelectual, da. Lucrarea pleacă de la indignare și este o formă de denunț urmând principiul lui Gramsci „pesimism al gândului, optimism al acțiunii”. Însă ceea ce mă interesează mai mult este partea a doua, cea legată de „optimismul acțiunii”, de a crea contextul pentru o acțiune pozitivă, constructivă. În locul denunțului a ceea ce nu funcționează, ar trebui să fie posibilitatea de a propune ceva ce ar putea duce la mai bine. În instalație, forme de proprietate (post)capitalistă sunt experimentate prin joc – un spațiu sigur în care putem imagina noi căi de emancipare chiar și în fața unor schimbări ireversibile.
Ce a însemnat pentru tine programul Accelerator?
A fost și este un proiect extins, de mai bine de un an, iar tocmai acest aspect al amplorii proiectului mi s-a părut relevant, funcționând ca un soi de școală-rezidențiat, așa cum se înțelege rezidențiatul la medici, spre exemplu, de inserție profesională. A fost foarte util, de la oamenii întâlniți (galeriști, mediatori culturali, ceilalți artiști-colegi), la felul în care s-a desfășurat. Am fost 10 participanți, cu practici foarte diferite în spate, iar programul a funcționat ca o punte între artă, profesie și societate, ceea ce mi s-a părut un context favorabil pentru artiști tineri, aflați la începutul demersului artistic.