„În Piața Amzei miroase a fructe și a flori galbene”. Un dialog cu arhitecta Maria Duda
Interviu de: Diana Badea; Foto: courtesy of Maria Duda, The Institute
Fondată în 2016, asociația „BAZA. Deschidem orașul” și-a propus, încă de la început, un scop cultural și educațional, acela de a pune în legătură tineri profesioniști ai orașului, de a face cercetare urbană, de a urmări mici îmbunătățiri prin intervenții arhitecturale, artistice și de urbanism tactic. Din 2017 asociația este dublată de studioul de arhitectură cu același nume, activ implicat în design urban. Mai multe despre istoria, transformările, dar mai ales intervențiile urbanistice recente din Piața Amzei, despre relația Bucureștiului cu piețele sale – cele mai multe de tranzit –, despre cât de eficiente pot fi micile schimbări, am povestit cu arhitecta Maria Duda, membru fondator al asociației BAZA.
De ce Piața Amzei? Știm că există adevărate metamorfoze și anamorfoze ale locului, care este povestea din spate?
Maria Duda: În 1841, pe lotul lui Iancu Ghika se organizează pe trei laturi ale moșiei un târg deschis. Să ne imaginăm că pe strada Christian Tell, strada Amzei, respectiv, lateralul paralel cu ea, erau trei margini cu construcții din paiantă, acoperite fie cu olane, fie cu șiță, unde stăteau zarzavagii și măcelarii. Și, bineînțeles, un birt. Să vă dau numărul precis: erau 16 măcelării, 19 zarzavagii, spații care se închiriau și care, pe lângă precupeții care își desfășurau activitatea înăuntru, captau și pe cei care vindeau ambulant fructe, flori sau diferite alte lucruri. Piața nu se amenajează pe toate laturile, fiindcă pe cea de-a patra era o doamnă care avea pricină cu primăria și se pare că nu-și dorea să aibă zarvă și murdărie în fața terenurilor pe care le deținea. Între 1846 – când se realizează planul Borroczyn care ne arată piața pe care o numește eronat Piața Mica Niculescului, dintr-o confuzie, pentru că toate actele de la Sfatul Popular ne arată că se numește Piața Amzei – și 1859, când a avut loc Mica Unire, lucrurile se desfășoară natural acolo. Odată cu Unirea Principatelor are loc o schimbare culturală și politică prin care se dorește afirmarea culturii și identității naționale ca mod de justificare față de marile puteri europene, căutând să se demonstreze justețea existenței România ca stat. E o perioadă în care se investește foarte mult la nivel de literatură, cultură, reprezentanță, se clădește Universitatea din București pe locul Colegiului Sfântul Sava, se trasează bulevardul Academiei. Mai mult, Alexandru Ioan Cuza dorește să aducă modelul parizian al halelor acoperite ca semn de afiliere occidentală și distanțare de Imperiul Otoman sub care încă mai eram ca influență. Atunci, în această grabă enormă de a fi noi înșine și de a arăta de ce Bucureștiul merită să fie capitală, se fac greșeli uluitoare, se saltă pași legislativi și se ajunge ca primarul Bucureștiului să-i ofere un contract pe o sumă exorbitantă (5,5 milioane de franci, care reprezentau aproape o treime din PIB-ul Principatelor Unite de la acea vreme) unui industriaș francez, care până în acel moment se ocupa cu vânzarea de echipament militar către Ministerul de Război. Acest domn se angajează să facă rost de arhitect, inginer, de o întreagă industrie edilitară care să vină să realizeze hale, nu doar în Piața Amzei, ci și Halele Unirii, să refacă cheile Dâmboviței, să facă poduri, să realizeze grădina Episcopiei, transformând-o într-un fel de mică grădină Versailles, cu fântâni, bazine și jocuri de apă. S-a angajat să execute toate aceste obligații în decursul a zece luni. Lucru fenomenal, complet ireal. Acest contract, care îndatorează statul român nou format, se semnează în noiembrie 1865, iar la vreo trei luni după, guvernul Cuza, împreună cu domnitorul, abdică. Aici e prima răsturnare de situație, fiindcă industriașul are acel contract, statul e îndatorat, doar că nu mai e nimeni care să răspundă direct de obligația respectivă. Primul guvern interimar care se formează amână foarte mult proiectul. Brusc, ies la iveală o mulțime de ilegalități: cum că respectivul Alexis Godillot nu ar fi depus niciun fel de garanție pentru execuția lucrării, se descoperă de asemenea că terenul Episcopiei nu aparține Municipalității, ci Ministerului Culturii, și tot așa până când întregul proces este stopat. Godillot, care antamase și proiectant, avându-l ca șef de șantier pe Villacrosse, nu primește niciun ban pentru că statul român și primăria nu decontează nimic. Între timp, cade și Guvernul interimar, fiind succedat de Guvernul fix. Primim un domnitor, un prinț de sorginte germanică, pe Carol I, avem deci un sistem schimbat complet în decursul a câteva luni. Godillot, într-un act de exasperare, cere audiență până și lui Carol, care reușește să-l paseze la Ministerul de Interne. Între timp intervine și Ministrul de Externe al Franței, devenind o problemă diplomatică: cum să ne recunoască Franța noul rege, noul guvern, dacă noi avem o datorie neplătită, blocând industriașul francez cu un proiect pe care l-am semnat într-o volbură legislativă? După doi ani – suntem deja în 1868-69 – se semnează contractul mult diminuat ca preț și investiții, și se începe șantierul pentru Hala Pieței Amzei și Hala Pieței Unirii. Se renunță la cheiuri, la grădina Episcopiei, care fusese însă săpată. Hala Amzei reușește să fie pusă pe picioare în 1879, dar e completă abia în 1887. Acel proiect de 10 luni a durat undeva la 20 și ceva de ani, iar din 1887 până în 1935 tot primește adiții și modificări. În paralel cu Hala Amzei, întreaga zonă capătă semnificație de reprezentanță politică, administrativă, culturală încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, care se mutase de la Curtea Veche în fosta casă Golescu, de pe Calea Victoriei. Carol preia reședința și o transformă în palat regal, în fața căruia construiește Ateneul român, pe rămășițele grădinii Episcopiei, și Fundația Carol, iar toate acestea au loc în imediata proximitate a Pieței Amzei. Aceste transformări se întâmplă din aceeași dorință de a afirma cultura română ca una independentă, capabilă să se dezvolte, să ne poată reprezenta pe toți, cu toate că unirea cu Transilvania încă nu se realizase. Ce mi se pare fenomenal este gestul autoreprezentării pe care Monarhia îl adoptă: Carol I își alege reședința în Palatul Regal, care la momentul respectiv era pe această sinuoasă Cale a Victoriei, într-o clădire cu parter și două etaje ce era la scara întregului oraș (vizavi erau hoteluri, Jockey Club, studiouri de fotografi, jurnaliști, era locul de jucat cărți a lui I. L. Caragiale, o zonă deci de forfotă ludică). În fine, regele se inserează în spațiu, în cultura română – o decizie politică foarte abilă pentru că nu schimbă scara locului în care alege să stea, ci dă dovadă că se lasă adoptat de poporul care îi e străin cultural și biologic, pentru a fi parte din el. Acest exemplu personal impulsionează alți aristocrați și industriași ai vremii să investească în bunul comun, în cultură. Așa apar Așezămintele Brătienilor, lângă Biserica Amzei, Fundația filantropului Constantin N. Vasiliu Bolnavu – care în fiecare an alege 300 de studenți excepționali cărora le oferă burse –, iar toate acestea pun Piața Amzei în centru.
Următorul moment important, după Marea Unirea din 1918, este cel din 1935, când îl avem pe Carol al II-lea la putere. Este o perioadă de mari proiecte în București, printre care acoperirea Dâmboviței cu platoul din fața tribunalului, demolarea Halelor Bibescu din Piața Unirii și transformarea acestei zone într-un areal de plimbare, cu fântâni, cu aleea către Patriarhie care devine o zonă de promenadă și de observare a întregului oraș. Mai mult, spre deosebire de bunicul lui, Carol al II-lea alege să demoleze frontul, ceea ce se găsește de cealaltă parte a Palatului Regal, pentru a-i oferi acestuia monumentalitate. Dacă regele Carol I încerca să fie „egal” cu restul lumii, Carol al II-lea dorește să se distanțeze. Își propune să demoleze inclusiv Fundația Carol, iar aici se opune consilierul acestuia, argumentând că balconul regelui trebuie să fie întotdeauna față în față cu Fundația, tocmai pentru a arăta legătura care nu trebuie să se rupă dintre regalitate și cultură. Hala Amzei, considerată acum desuetă, este demolată de Primărie, iar în locul ei se construiește în 1935 o clădire, cea care există și în prezent, de o avangardă uluitoare la nivel funcțional. Avem o clădire în care parterul e organizat în prăvălii, etajele în săli de bibliotecă, judecătorie și birouri care se închiriază, apartamente judecătorești, dar și un cinematograf cu o capacitate de 700 de persoane. Din simplă piață devine mai mult prin promovarea acestui amestec de funcțiuni care îi dă capacitatea să evolueze, să se adapteze mai ușor în timp. Este trecerea de la o piață agroalimentară la una urbană, unde totul e mult mai organizat, mai igienic, există chiar și o centrală de ventilație – nu mai are aspect de târg, devenind piață cu prăvălii. Lucrul acesta influențează ulterior și modificările care au loc perimetral, construindu-se tot mai multe spații comerciale la parter. Se creează deci ideea asta de a oferi strada, parterul, plinta urbană către public. După 1935, planurile cadastrale devin din ce în ce mai rare, sunt mai degrabă înlocuite cu hărți, dar apare în schimb fotografia ca mod de documentare a evoluției pieței, iar aici avem fotografiile lui Willy Pragher și cele din cartea lui George Potra, care ne arată începutul înlocuirii țesutului istoric de secol 19 – evident, vorbim și de bombardamentele din 1944. Mai mult, printr-o directivă a Guvernului, terenurile virane sunt transformate în grădini agricole – pe lotul de pe Christian Tell se va cultiva porumb pentru a ajuta populația cu o sursă comună de hrană, care era, evident, simbolică, 400 mp de porumb neputând să hrănească întreaga populație. Este și perioada în care se cultivă pomi fructiferi în locul arborilor decorativi, pentru a da această senzație de ajutor.
După modificarea de regim, deci după decembrie 1947, schimbările nu sunt imediate în felul în care este folosită piața. Se mai lasă așteptate încă 10 ani marile intervenții care ne vor ilustra această manie a ecranării și obturării țesutului istoric sau a vechilor valori. Vorbim de acea strategie de a crea frontoane aproape identice pe toate cele patru laturi, inițiată în 1958, nu doar în Piața Amzei, ci la nivelul întregului centru al Bucureștiului. Se pornește cu depolarizarea Ateneului român, construindu-se Sala Palatului, se dorește obturarea țesutului istoric al Cișmigiului creând placarea cu blocuri în jurul Sălii Palatului. Toate aceste lucruri au rolul de a izola pe de-o parte valorile pre-comuniste, pentru a nu mai exista tentația orientării către ceea ce se promovase în timpul regalității, pe de altă parte, reprezintă noua estetică, cea a omului și a orașului noi, care se dorea promovată la scară largă și care a implicat foarte multă uniformitate. Este și perioada în care se plombează golurile de pe Calea Victoriei, de pe Magheru, Sala Dalles este obturată ș.a.m.d. Piața Amzei ar fi trebuit să primească pe toate cele patru laturi ale sale blocuri de șase etaje, făcute din materiale prefabricate, dar dintre acestea se realizează doar două laturi, cea de pe Christian Tell și cea de pe strada Amzei, cu, bineînțeles, parter comercial. Doar că de data asta nu se mai introduce un comerț de prăvălie, ci unul unitar, în spații foarte lungi de tipul comerțului cu autoservire – în 1977 însuși Nicolae Ceaușescu este cel care participă la inaugurarea magazinului Premial, din Piața Amzei. Sunt anii ’60-’70, perioadă în care se pune accent pe designul de produs, pe felul în care erau ilustrate vitrinele, în care apar reclamele volumetrice, iar Piața Amzei le are pe toate: este amplasată central și, în același timp, în zona de tranzit către Calea Victoriei, Blv. Magheru, este puternic accesibilizată prin mijloace de transport în comun și, indiferent de timp, are un public care se împrospătează continuu. Odată cu schimbările de scară din 1958, când se introduc aceste blocuri rezidențiale de șase etaje și multe scări, se aduc foarte mulți rezidenți în zonă, lucru care este dublat de anii ’70 – ’80, când se construiesc alte mari blocuri pe Calea Victoriei, respectiv, Mendeleev.
Ar mai fi de menționat că până în 1972, în Piața Amzei, în locul cinematografului, a funcționat Teatrul Național, prin sala Studio – vechea clădire este demolată în 1944 –, clădirii istorice a Amzei revenindu-i rolul de spațiu cultural reprezentativ. În 1972, când se construiește noua clădire a TNB-ului, sala, foyerul și porticul revin Teatrului pentru copii „Ion Creangă”.
Putem afirma că Piața Amzei este deopotrivă o piață agroalimentară, dar și una urbană. Vorbim de o juxtapunere de structuri, funcții, dar și energii, un loc unde vii să-ți faci cumpărăturile, un loc de întâlnire, de relaxare. Câte straturi are acest spațiu public?
M.D.: Ceea ce îi conferă valoare și în prezent Pieței Amzei este accesibilitatea foarte crescută, în sensul în care este aproape de Calea Victoriei, se află lângă Piața Romană, este deservită de toate mijloacele de transport public (mai puțin tramvai), este într-o zonă în care sunt prezenți poli educaționali puternici: grădiniță, școală gimnazială, liceu, două universități (ASE-ul și Universitatea de Arte), două biblioteci publice, se bucură deci de un public tânăr. Recent a primit și un strat de new professionals prin birourile din noile clădiri, dar și prin studiourile închiriate în apartamentele din zonă. Ceea ce s-a întâmplat în 2011 prin suspendarea activității comerciale, reconfigurarea spațială a platoului ce acum are o largă parte excavată și nedarea decât parțial în folosință a noii piețe, a transformat-o într-o zonă de tranzit. Aici merită menționat că proiectul de arhitectură realizat de Andrei Fenyo, câștigător al concursului organizat de OAR, a fost implementat fără pietonalizarea prevăzută inițial în caietul de sarcini al concursului și, din varii motive, la încheierea șantierului, nu a fost niciodată pus în exploatare cu ansamblul său: clădirea nouă a fost prevăzută cu parcare subterană, zonă amplă de depozitare, igienizare, food court, spații cu valențe multiple de utilizare la parter și etaj – și ezitarea administrativă în a le folosi au contribuit atât la izolarea spațială, la lipsa încrederii publicului în viziunea arhitecturală cât și, poate cel mai important, la întreruperea ecosistemului de relații și tabieturi ale publicului cu comercianții care au părăsit piața. De trei ani cu ajutorul inițiativei Străzilor deschise – care a creat un precedent și un apetit pentru utilizarea pietonală – s-au schimbat funcțiunile de la parterele blocurilor și s-a revenit la polarizarea pietonală a zonei, deși nu încă a pieței efective. Perioada 2011-2020 a fost teribil de tristă fiindcă au dispărut vitrinele din tot ceea însemna împrejurul Pieței Amzei, nu mai era nimic să te oprească și care să-ți ofere nevoia de a rămâne. Devenise un spațiu de tranzit care te impulsiona doar la a-l traversa. Încet, încet zona a început să se schimbe, fie prin apariția cafenelelor, a galeriilor de artă micuțe, rămânând însă în continuare o proporție uluitoare de spațiu abandonat, de plintă urbană nefolosită la capacitatea pe care o are, iar asta mi se pare derutant pe de-o parte, pe de altă parte, poate fi semnul unei schimbări de public. Celor care locuiesc în zonă, nu le sunt îndeplinite nevoile locative, iar celor care sunt în flux, într-o trecere perpetuă, le este oferit doar un serviciu rapid de mâncare to go. De aici rezultă ceea am încercat noi să facem. În primă instanță am încetinit tranzitul, oferind, printr-un mobilier urban cât mai contextualizat cu starea actuală a Pieței, momente de oprire, poate de contemplare, de socializare. Acest lucru s-a realizat printr-un test pe care l-am făcut în Piața Amzei în 2020: am numărat atunci doar șase bănci pe care puteai să te așezi, pe lângă lipsa iluminatului pe timp de noapte, lipsa vitrinelor, a confortului minim. Am încercat să le contracarăm prin introducerea unor parkleturi plasate inițial pe locurile de parcare, iar rezultatul a fost uimitor: au funcționat foarte bine în preajma unor spații comerciale, mai puțin în zone în care nu se întâmpla nimic, pesemne că e nevoie de un motiv pentru a te așeza. Anul acesta, pe lângă construirea de bănci noi, le-am mutat pe cele existente. Ceea ce am făcut e să le întoarcem la 90 de grade, punându-le față în față, creând alveole care te invită să te așezi și să comunici. De asemenea, pentru că nu știu prin ce metode s-a ajuns la un decalaj al trotuarului de 16 cm, puțin vizibil pentru că folosește același material în stratul de jos și în stratul de deasupra, am creat câteva scaune așezate pe bordură care minimizează gradul de accidentare, semnalizându-ți diferența de nivel.
Credem cu tărie că nu e nevoie de o intervenție maximală sau de un buget mare pentru a face o schimbare, ci de operațiuni minime și inteligente. Spre exemplu, am testat șah urban, frunză, șotron, iar acum ce merge foarte bine sunt mesele de ping pong care creează premisa de a folosi spațiul altfel, pentru că e nevoie și de un pic de joacă în oraș.
Piața Amzei e un spațiu conținut, intim. Faptul că are aceste margini foarte bine definite ajută mult. Este un spațiu în care nu e nevoie să impui un ritm al tranzitului, mașinile circulă cu viteză destul de redusă, tocmai pentru că sunt pietoni care țâșnesc din toate direcțiile, e mai puțină nervozitate, sunt mai puține claxoane. Cu toate acestea nu putem nega invadarea spațiului pietonal de către numărul covârșitor de mașini, însă totul e încă la o scară umană acolo, accesibilă, prietenoasă, care se păstrează la nivelul percepției imediate, vizuale și fizice. E la limita dintre rizom și teren neted.
Ce ați urmărit prin acest proiect de acupunctură urbană, de regenerare și activare a zonei?
M.D.: Bucureștiul este plin de spații publice nefolosite ca atare. Există acest metabolism nedigerat și neasumat încă al percepției spațiului public, al înțelegerii cum funcționează acesta și la ce ne folosește. Lucru care mi se pare destul de frapant la cei treizeci și ceva de ani de la revoluție, de libertate de mișcare, de întoarceri succesive din schimburi culturale externe. Tema spațiului public și cea a spațiului public rezidual e ceea ce ne-a adus împreună în Asociația BAZA. Deschidem orașul, unde suntem cinci arhitecți, urbaniști și un producător de film. Căutarea aceasta culturală a înțelegerii spațiului public, iar aici mă refer o dată la spațiul public al străzii, la percepția totală a străzii – și nu doar ca loc de tranzit –, ci întreg, cu tot cu trotuare, fațade, carosabil, stâlpi, stâlpișori, mobilier, vegetație, obstrucționări – pentru că și acestea participă la experiența cotidiană și la formarea culturală a comportamentului, a responsabilității și a afecțiunii față de oraș. Apoi sunt spațiile micilor intersecții din cartierele rezidențiale centrale. Aceste scuaruri triunghiulare sau circulare, care sunt mai mereu ocupate de mașini. Recent, a fost o întreagă polemică, cel puțin în sectorul 2, unde aceste spații au început să fie marcate cu mici stâlpi galbeni, iar lumea le-a putut observa pentru prima dată amploarea, cât spațiu public era până acum ocupat, sustras vieții publice. Și cred că al treilea punct este acesta, al pieței agroalimentare ca spațiu public și social de mari dimensiuni. Bucureștiul istoric nu are – nefiind zonă fortificată și neavând direcții urbanistice coerente – piețe morfologice. Piețele noastre sunt de tranzit: Piața Romană este zonă de tranzit, Piața Universității este în suferință după un concurs care nu s-a implementat cum trebuia, Piața Unirii e o zonă în care este dificil să te deplasezi ca pieton. Demersul nostru este unul educativ, de apropriere și îmblânzire a spațiului public. Am încercat asta cu străzi din diverse cartiere, iar acum am trecut la pasul următor, cel din Piața Amzei. De fapt, relația cu piețele din București e una dificilă, începând, cred, cu 2010-2011 – o perioadă determinantă odată cu demolarea Halei Matache, urmată de demolarea și sincopa din Amzei, transformarea Pieței Floreasca, Hala Traian care a devenit un supermarket. Ne interesează relația orașului cu mâncarea și rolul alimentației publice ca gest social – nu doar gest pur funcțional –, care are mult mai multe valențe și care ar trebui redescoperită. Piața Amzei are foarte mult spațiu liber, acest platou poate fi folosit nu doar ca fractură individualizată de fiecare mic magazin sau chioșc, ci tocmai ca utilizare comună.
N-aș vrea să banalizez și să spun că ar trebui să devină un mare food court, dar poate câteva mese centrale care să aparțină tuturor și unde să-ți iei masa la umbră, ar ajuta ca prim pas. Din nou, e necesară această reeducare în spirit comunitar, al binelui și al bunului comun.
Ce impact v-ați propus să aibă? Ce s-a observat până acum?
M.D.: Se folosesc băncile și scaunele, dar am vrea să plusăm. De-a lungul timpului, Piața Amzei a suferit adăugiri mai mult sau mai puțin parazitare: până nu de mult, funcționa aici un mare grătar, chiar în dreptul intrării principale de la Direcția financiară a sectorului 1. Te întâmpina o coadă mai mare decât cea pentru documente, cu ciolan, fasole și mici pregătiți în aer liber, într-un cort. Avea farmecul lui, bineînțeles, atrăgea atenția asupra restului de spațiu neutilizabil, numai că o zonă patrimonială ar trebui să fie folosită pentru a educa publicul, în sensul în care nu e nevoie de divertisment permanent care să aibă loc în spațiul public pentru ca acel spațiu să funcționeze. Așa că primul lucru pe care ni l-am dorit, și care în prezent este destul de realizat, e această curățare de orice fel de element de surplus.
În timpul „șantierului”, adică al amenajării exterioare, ne-am amuzat că erau 16 coșuri de gunoi la cele șase bănci. E clar că în micile amenajări nu a existat niciun fel de plan la nivel de cum va fi folosit spațiul respectiv. Aceasta a fost prima rearanjare, cea a aducerii unui minim necesar, dar confortabil, apoi urmează lupta cea mare pentru care avem însă nevoie de ajutor. Spre exemplu, pe colțurile clădirii istorice sunt două entități de alimentație publică care au privatizat spațiul, înconjurându-l cu o serie de jardiniere sau alte obiecte, care, chiar dacă sunt temporar amplasate acolo, știrbesc imaginea publică a clădirii și a spațiului ca atare. S-a blocat inclusiv porticul teatrului cu cele șase coloane, care ar fi trebuit să fie un loc prețios.
Ar trebui să știm unde să ne oprim, cred, atunci când se face o amenajare, să nu facem mai mult decât e nevoie. Comunicarea vizuală și tot ceea ce înseamnă branding pot să fie un pic mai potolite. Un exemplu foarte cunoscut, care s-a păstrat oarecum constant în Piața Amzei, e prezența florarilor de sub portic, cu micile lor improvizații scenografice. Inițiativa am prezentat-o Primăriei, solicitând un sprijin unitar, care să creeze coerență a limbajului, păstrând, bineînțeles, bogăția de oferte care se întâmplă acolo.
Ceea ce am testat prin mobilier – folosit inclusiv seara, în weekend de către părinții care vin cu copiii la joacă, băncile rearanjate în sistem alveolar – este faptul că locul parcă a explodat de bucurie. Nu mai e gol deloc, asta pe partea cu strada Pieței Amzei. E incredibil. Din păcate, ceea ce am observat și – iarăși nu avem putere asupra acestui fapt – e că s-a închis pasajul cu scări care ducea la subsol, la singura baie publică deschisă. Nu știu dacă e cu orar sau e temporară această închidere, dar ar fi benefică redeschiderea ei, continuarea sau amenajarea acestui subsol, acestei curți scufundate care să nu invite la agresiune, ci, din contră, să ofere un moment de liniște sau de protecție în fața de tumultului dimprejur.
Ne dorim crearea unei comunități și a unei coeziuni locale. Poate nu s-a ajuns acolo, dar oamenii încep să populeze, să folosească și să înțeleagă care este funcția până la urmă a locului. Crezi asta?
M.D.: Cred că sunt unele lucruri care funcționează natural, dar sunt și altele la care ar trebui insistat, cum este exemplul expozițiilor pe care le organizăm în spațiul de la parterul clădirii istorice, a tururilor ghidate, a reactivării zonei Pieței Amzei ca pol de atracție. Cred că e necesară reconectarea Pieței cu locurile dimprejur, cu Biblioteca Metropolitană, cu cafenelele culturale – Ototo, M60, Camera din față –, astfel încât să se re-formeze acest ecosistem care până de curând era trunchiat. Ceea ce mi s-a părut din nou fenomenal e că nu se percepe potențialul și frumusețea locului, și asta doar dacă ne gândim la obturarea fațadelor clădirii istorice cu autocolante, lucru care de fapt continuă acea strategie a ecranării inițiate în 1958. Scopul obturării, după cum spuneam, e anularea semnificației pe care un loc o are în mentalul colectiv.
Partea pe care v-am povestit-o cu istoria Amzei a fost prezentată în mod ilustrat într-o expoziție interactivă, Amzei Atunci și Acum, pentru care am folosit ilustrațiile mele pe care le-am expus în spațiu alături de o animație la care a contribuit geniul creator al lui Bogdan Orcula, cu sunetul realizat de Andrei Nechifor și care a putut fi vizionată doar în interiorul spațiului. A fost o expoziție palimpsestică. Cu această expunere ne-am dorit să creăm efectul bulgărelui de zăpadă, să vedem care e reacția afectivă a publicului față de acest spațiu, pentru a înțelege care e potențialul pe care îl putem dezvolta ulterior, bineînțeles, cu sprijin administrativ.
Legat de expoziția Amzei Atunci și Acum, afirmai că desenul a reprezentat o metodă de înțelegere a transformărilor din Amzei, de observare a schimbărilor, dinamicilor, la care s-au adăugat fotografii de arhivă, fotografii aeriene, planuri istorice, amintiri – cu adevărat un palimpsest. Spune-ne puțin despre acest proces atât de necesar de reconstituire a istoriei locului. Ce metodologie ați folosit, cu ce dificultăți v-ați confruntat, ce v-a surprins?
M.D.: Am început acest proiect în Amzei în noiembrie 2022 împreună cu The Institute, cu Raluca Mirel la cârmă. Ca arhitect, primul lucru pe care îl faci în momentul în care pornești un nou proiect este să te documentezi din arhiva istorică, din planurile cadastrale, din hărțile istorice. E frapant că avem doar patru-cinci planuri cadastrale, restul fie s-au pierdut, fie nu s-au realizat în mod voit. Avem, așadar, bucăți mari lipsă, care sunt suplinite, printr-un mare noroc, cu fotografii aeriene. Partea de până la 1927 se bazează pe trei planuri: planul Borroczyn din 1846, planul din 1899 și cel din 1911. Sunt trei salturi foarte mari în care de la un țesut rural, aproape agrar, se trece brusc la unul construit, parcelat, cu diverși proprietari. În 1911 deja avem marile repere prezente, iar fotografiile aeriene ne oferă, evident, mai multă claritate. Cu ajutorul fotografiilor de epocă primim de asemenea detalii, iar restul se interpretează pornind de la planurile și tipologiile arhitecturale ale vremii. Aveam, de asemenea, câțiva martori în Piața Amzei care sunt foarte importanți. Este vorba de Casa cu cariatide de la 1908, de pe strada Piața Amzei, colț cu Mendeleev, dar care poartă, în curtea interioară, urmele unor restaurări inventate din anii ‘70, prin care se căuta autenticitatea și stilul ruralo-românesc. Ca o paranteză, este și perioada în care desfășurate întregi și clădiri centrul istoric Lipscani au fost în mare parte reinventate, și reconstruite. Din nou, revin aceste mantale succesive de intenție arhitecturală, toate în scopul afirmării culturale și a identității naționale pe care noi le căutăm perpetuu ca pe Sfântul Graal. Istoria reală a orașului pare să fie o mare invenție. Din acest motiv am luat planurile istorice la aceeași scară, le-am suprapus pentru a observa ce a apărut, ce a dispărut și ce s-a menținut în limitele fizice și morfologice ale Pieței Amzei, pe o perioadă de aproape 200 de ani. Singurul lucru care s-a modificat, de fapt, este pendularea publicului, modul în care este folosit spațiul, iar toate aceste lucruri le-am reprezentat prin desen, tocmai pentru că desenul de mână nu are acest caracter tehnic și exact, ci permite o licență poetică a interpretării vizibile a lucrurilor pe care nu le-am detaliat pentru că nu am știut exact cum sunt. Am introdus de asemenea tot felul de mici anecdote desenate și legate de cum sunt poziționați oamenii, dacă stau la coadă, dacă se plimbă, dacă stau și vorbesc, vând sau dacă fac plajă pe terasa blocului, dacă se joacă în curțile blocului, își montează aparate de aer condiționat și își închid balcoane ș.a.m.d.
Cum ați colaborat cu autoritățile? Au oferit sprijin, plan, strategie?
M.D.: Toată partea de dialog cu autoritățile fost preluată de The Institute, iar asta a fost un lucru bun pe de o parte. Lipsa obișnuinței unui dialog constant între profesioniști, autorități și comunitate, pentru că în mod evident e un trinom, naște monștri sau, mă rog, dacă nu naște monștri, atunci prelungește acest somn al asumării în care nimeni nu inițiază nimic. Însă, în prima parte, care a implicat documentarea și joaca cu mobilierul urban, toată lumea a fost deschisă și consider că a fost educativ și pentru ei întrucât la început nu și-au dat seama de impactul pe care poate să-l aibă o bună amenajare care nu costă, doar repoziționând ceea ce există deja. E ca o formă de naturalizare, dacă ai un scaun și o piață, modul în care poziționezi acel scaun poate să-ți schimbe percepția și comportamentul, dar și raportarea la acel scaun. Poate să te facă nu neapărat să te așezi pe scaun, dar să inviți pe cineva să o facă, iar tu doar să intri în conversație cu acea persoană. Lăsând metaforele deoparte, pur și simplu cred că aici nu și-a pus nimeni problema mai mult decât contabilizarea elementelor de mobilier urban sau iluminarea publică strict necesar, oferirea, dar nu contextualizarea lor. Această expoziție a fost primul pas din cei trei pe care îi urmărim până la finalul anului: primul a fost cel de call to action către comunitate, de a participa cu propriile amintiri și de a crea această bază de date care ne lipsește, atât științifică, cât și emoțională despre Piața Amzei. Al doilea este legat de rolul mâncării în oraș, iar al treilea le combină de fapt pe primele două. Mai mult, le alătură industriile creative ca model economic care ar putea să ofere mai multă sustenabilitate în a desfășura, a resuscita sufletul pieței prin diverse acțiuni, târguri și, de ce nu, evenimente culturale. La finalul celei de-a treia părți este de fapt chemată să participe activ administrația publică pentru a i se prezenta dovezile că există o comunitate, faptul că alimentația și comerțul alimentar au încă un rol foarte prezent în dezvoltarea orașului și că cele două lucruri pot să fie potențate prin industriile creative. Însă proiectul de-abia a început, iar adevăratul impact și dialogul vor urma, când vom avea consistență, poate și date, cifre și de ce nu, un plan, măcar de business dacă nu de amenajări și modificări arhitecturale ale existentului.
Și o ultimă întrebare, una mai jucăușă: Cu ce aromă ai asocia Piața Amzei?
M.D.: E aromă de vară târzie, de 31 august, când ți se termină vacanța și te încearcă nostalgia lenevirii. Ai lumina aceea foarte caldă și portocalie, plină de căldură, care iese din asfalt, iar atunci ești foarte lent în mișcare, stai și te uiți la cum se schimbă culorile din jur, iar în aroma asta de final de august miroase a dulce. În Piața Amzei miroase a fructe și a flori galbene.
