Editorial #195: În vremea Covid-ului

igloo 195

E și el, ca toată lumea, blocat în casă. S-a trezit separat de viața lui obișnuită de o ușă pe care o poate deschide, dar a înțeles că nu trebuie. Un fel de autoîncarcerare, pentru binele social, adică ceva în care nu prea a crezut niciodată. Numai că astăzi binele cerut nu e numai social, e și medical, așa că a ales să-i asculte pe cei competenți. De frică, firește. S-a prins că restricțiile sociale, numai excesive individual pot avea impact sistemic.

Înțelegerea fenomenului nu-l ajută însă prea tare la nivelul confortului individual. Statul în casă e foarte complicat pentru cineva cu obiceiurile urbane pe care le-a dezvoltat de-a lungul vieții sale adulte. Cafeaua matinală, prânzul și cina, toate în oraș. Plus șprițurile, nu puține. Din cauza asta nici apartamentul nu e prea mare și nici foarte dotat, fiind gândit ca o vizuină în care să se retragă strategic numai pentru odihnă și alte câteva acțiuni ce reclamă intimitate. Noroc cu net-ul, că îi permite să mai uite de cei 4 pereți care îl strâng cumplit. Când nu e la laptop, umblă cu telefonul în mână, atent la orice bipăit care anunță vreun mesaj. Vreun semn. E pe o sumedenie de grupuri pe care s-au pus la început toate tâmpeniile din lume, apoi s-au liniștit. Acum se activează numai când mai lansează câte unul vreo temă, la care reacționează întâi ofensații și apoi contestatarii. A ajuns să-l plictisească însă și treaba asta.

La început se uita pe statistici cu o curiozitate morbidă. Făcea predicții și punea pariuri. Până joi, o să fie un milion și 50 de mii de morți. Până sâmbătă, două milioane și 150 de mii. Până miercuri, trei. Dacă ghicea, îl încerca o satisfacție. Apoi și-a luat seama. Dar e mereu complicat să vezi oameni reali în spatele cifrelor. Oameni din Italia, Brazilia, New York și milioane de alte locuri cu care nu are și probabil nu va avea nicio treabă. Compasiunea reală nu e proiectată să funcționeze in abstracto. Întotdeauna i-a bănuit de ipocrizie pe cei care o practică așa, nediferențiat. Oamenii sunt, totuși, animale și conservarea vine înaintea unor sentimente mai elaborate, determinate cultural. Probabil că nici statul în casă, cu scopul lui altruist, de protejare a celorlalți, nu ar funcționa dacă nu ar avea o componentă de autoprotecție. Privește amuzat predicțiile apocaliptice ale diverșilor predicatori. Cei care insistă pe necesitatea schimbării post-pandemie. Adevărul e că dacă toată omenirea s-ar deplasa ca Greta, cu vaporul și bicicleta, viteza de răspândire a Covid-ului ar fi mult mai mică.

I s-a cam luat și de Netflix și alte streaminguri, oricum văzuse deja cam tot ce era de văzut. Mai încearcă uneori să citească, dar a cam pierdut obiceiul și abilitățile specifice – răbdarea, atenția și concentrarea de lungă durată. Organul literaturii i s-a atrofiat, de l-o fi avut vreodată. Din cauza asta nici nu prea are cărți prin casă, mai mult albume și reviste. Nici nu știe dacă să-i pară rău. Are cu ce compensa. Bântuie pe site-uri profesionale, bogate în imagini, ca, probabil, mulți dintre colegi.

Că da, la fel ca încă vreo câteva mii în țara asta, e arhitect. Partener într-un birou mic și promițător, care începuse să se afirme. Le-au ieșit bine vreo două case și câteva amenajări interioare, le-au și publicat prin reviste și au început să fie căutați. Numai că acum s-a cam oprit totul. Aveau în lucru vreo trei-patru proiecte, dintre care două comerciale. Cele comerciale s-au blocat însă. Clienții i-au anunțat că amână totul pentru finalul epidemiei. Inclusiv plățile. Mai are un proiect la care lucrează, un mic bloc cu câteva apartamente. Acolo încă nu a primit niciun semn nasol. E, totuși, îngrijorat. Dacă pică și ăsta, a pus-o. În plus, toate vocile avizate anunță o nouă recesiune și asta nu e deloc bine pentru arhitecți. Nici nu s-au terminat bine ecourile celei precedente și deja alta? Nu-i cam mult într-o viață profesională de nici 15 ani? Sentimentul că se află sub vremi, de care își amintește să fi citit la interbelici, prinși și ei între atâtea catastrofe, începe să-i dea târcoale.

Arhitectura ar putea părea o profesie privilegiată în situația de față. Practicarea ei s-a digitalizat atât de tare încât astăzi nu mai e nevoie să stai în același loc pentru a putea lucra împreună. Echipele de proiectare pot fi bine mersi formate din oameni izolați care comunică online. Îți ajunge un laptop și o conexiune bună la internet. Dacă nu mai e neapărat o profesie a legăturilor fizice, finalitatea arhitecturii însă nu s-a schimbat defel: interacțiunea umană. În viața reală, arhitecții proiectează rareori spații pentru nimeni sau de izolare individuală. Mai degrabă niciodată. Arhitectura este, înainte de toate, o expresie a socialului. Pandemia lovește deci fix în temeiurile profesiei. De-asta nici el nu știe cum să reacționeze.

E carantina o temă de meditație arhitecturală? Nu prea îi vine să creadă. Izolarea în lume nici atât. În afară de transformarea unor săli în spitale și un sentiment difuz al futilității estetismelor, virusul nu pare să fi avut, deocamdată cel puțin, alte efecte asupra arhitecturii. Iar astea nu pot fi de durată. Dacă ar fi o fire mai practică, s-ar apuca să imagineze scenarii de reacție rapidă la catastrofe similare. Orice stat normal ar trebui să aibă o strategie de acțiune la epidemie care să includă și o dimensiune arhitecturală. Spații ușor de reconvertit în spitale, sisteme de protecție individuală și colectivă, serii de mobilier adecvat și așa mai departe. E foarte convins însă că n-ar folosi la nimic. Acum nu e timp, după nu va mai exista interes. Nici bani pentru așa ceva. Sub presiunea împrejurărilor, s-a prins și că arhitectura, ca mai toate meseriile liberale, e una adjectivală. E nevoie de un substantiv lângă care să se așeze. Or pandemia asta pare să fi ucis substantivele. Bine, nu ucis, dar cu siguranță redus nevoia lor de a se înconjura de adjective. De a-și construi învelișuri care să le completeze. Comanditarul, subiectul oricărei povești de arhitectură, a intrat în hibernare. În afară de cei care luptă cu pandemia și cei, puțini, care insistă să privească dincolo. Ceilalți s-au oprit. Particularii se tem să-și mai investească banii, corporațiile taie costuri. Nu-i e greu să-i înțeleagă. Nici să-i dezaprobe.

Ar fi, poate, o perioadă propice meditației. Înțelegerii, reevaluărilor, căutării de noi sensuri. A încercat diverse webinarii, podcast-uri și TED-uri. Pe cele interesante le cam știa. Acum, mintea lui pare să nu se poată angaja decât în fundături. O vreme s-a gândit că e un moment bun pentru a înțelege mai bine locuirea, studiind propriul spațiu de viață. Obligat să-l folosească intensiv, a început să-i înțeleagă limitele și neajunsurile. Lecții pe care s-a gândit că le va pune în practică în viitor. Soluții de aplicat după criză. Apoi și-a dat seama că lecțiile și soluțiile nu ar fi bune decât pentru situații similare sau pentru moduri de viață care nu-l interesează. S-a mutat complet pe net, dar și treaba cu locuitul pe net a ajuns să-l irite. Omul e construit gregar, are nevoie de contact social, izolarea e o infirmitate. Online-ul e doar un paliativ. Consistent, dar paliativ. Iar abuzul de paliative nu duce prea departe.

Nici nu a găsit repere clare în zona profesiei, după care să se orienteze în vremea asta. E și firesc. Marii arhitecți nu prea au croială de ermiți. Mai nou, vorbesc oricum tot mai puțin despre spații pur și simplu și mai mult despre interacțiuni, despre oameni. E probabil o modă și o formă de corectitudine politică să nu-ți mai privești meseria altfel decât ca pe un instrument de întrajutorare. Arhitectura a devenit o întreprindere socială. Altfel riști să fi etichetat de elitist, intelectualist sau mai știu eu ce. Oricum, ceva nasol din registrul acuzator al noii stângi. Astăzi, chiar și ideile abstracte trebuie îmbrăcate în haine omenești. Recluziunea, cu dimensiunea ei inevitabil individualistă, nu se potrivește spiritului vremii.

De altfel, indicații din registrul recluziunii nu a găsit decât într-o zonă pe care a privit-o mereu cu reținere și suspiciune. Sihăstriile i s-au părut mereu sinecuri ale naturilor debile social, ale ipocriților, frustraților și certaților cu igiena personală. Cine știe însă, poate că dacă izolarea se va prelungi, va ajunge totuși să le prefere glumițelor de sezon. Dar nu se gândește serios la asta. Deocamdată mai are resurse de răbdare și lucruri de făcut. Lucruri atât de importante încât să te țină departe de tine însuți: un plan, o perpectivă, o secțiune de scară. Sigur că, la început, și-a zis că va avea mai mult timp pentru sine, pentru a face toate acele lucruri mereu amânate de presiunea lumii. Foarte repede și-a dat seama că, de fapt, asta îl încurcă. Oportunitatea de a se întoarce către sine, la care adesea s-a gândit, ba a mai și predicat-o uneori, îi pare acum extrem de complicată. E clar că nu trebuie și nu poate fi făcută la comandă, forțat de împrejurări. Ieșirea din sine, practicată cu succes atâta vreme, i-a modificat decisiv parametrii de funcționare. Ar fi probabil nevoie de foarte mult timp pentru a se reseta. Mai mult decât îi va acorda epidemia. N-ar fi prima oportunitate pierdută… Îi e mai simplu să-și facă ordine în fișiere decât în cap și-n suflet. Cu siguranță va ieși din pandemie cu arhivele perfect organizate. Restul poate să mai aștepte.

Așa că, la fel ca atâția alții, se organizează doar să reziste până când lucrurile vor porni din nou. Să vegeteze ca o căpușă. La fel ca atâția alții, se teme numai să nu dureze prea mult. Atât de mult încât să-și piardă achizițiile: rezervele, reputația, clienții, abilitățile. Nu se teme de schimbarea lumii, predicată insistent de unii. E mai degrabă convins că, scăpată de virus, societatea se va regrupa, amnezic și rapid, în jurul valorilor cucerite cu atâta trudă: consumul, călătoriile, distracțiile de tot soiul. La fel ca atâția alții, abia așteaptă să-și îngroape morții ca să se poată întoarce la crâșmă.