Indignare și speranță
Ultimele zile, ca atâtor alți conaționali pe care i-am întâlnit în stradă, mi-au produs și mie, în exces, două sentimente contradictorii: indignare și speranță. Ca atare, deși politicul, guvernarea, jurisprudența națională etc. nu fac parte câtuși de puțin din tematica și preocupările revistei noastre, ne-am gândit că nu putem trece fără reacție peste ceea ce s-a întâmplat din seara de 31 ianuarie încoace. Căci, până la urmă, deși măgăriile făcute de instrumentele guvernării, de fapt o gașcă de slugi temporar și lucrativ distribuite în rolul de miniștri, nu par a avea legătură cu arhitectura, consecințele lor ar influența-o masiv, ca pe orice alt domeniu al vieții și activităților noastre. Nu voi întârzia în opinii și analize care nu își au locul aici, și de care e oricum plină presa de toate categoriile, și nu mă voi referi nici la indignarea, respectiv scârba, despre care cred că e evident la ce și la cine se referă: și fondul și procesul adoptării OUG fiind la fel de abjecte. Aș prefera, prin urmare, să mă refer numai la celălalt sentiment marcant al perioadei: speranța.
Sentiment paradoxal, fără îndoială, având în vedere contextul, ea mi-a fot stârnită de constatarea surprinzătoare că România e totuși plină de oameni dispuși să-și sacrifice timpul și confortul pentru chestiuni principiale. {i de data asta, în piețele României s-a ieșit pentru lege, pentru dreptate și nu pentru vreun avantaj material, pentru vreun beneficiu imediat. Iar dacă stăm să ne gândim puțin, cele mai serioase mișcări de stradă românești (revoluție, Piața Universității) s-au născut din revolta împotriva unor abuzuri și agresiuni principiale, iar nu direct materiale: comunismul, neo-comunismul securistic etc. Orice s-ar zice, mie mi se pare, într-o anume măsură, relevant și arată, după mine, un anumit tip de vană națională, pe care mai că aș numi-o statură etică. Când poți accepta sau te poți împăca relativ ușor cu abuzuri care privesc comoditățile imediate, palierul cotidian, dar reacționezi solid și consecvent atunci când riscurile privesc chestiuni ideale: legi, drepturi, principii (echilibrul puterilor în stat, egalitate etc.), îmi pare că ierarhiile ființei și ale lumii sunt corect asumate: întâi capul și apoi burta. Nu știu voi, dar pe mine lucrul asta mă încåntă și mă motivează serios în a fi parte a întâmplărilor străzii.
Bineînțeles, situația arată și cât de puțin își cunosc și prețuiesc politicienii aleși poporul: au crezut că-l cumpără ușor cu câteva măriri de salarii și pensii și reduceri de taxe, în schimbul cărora, ghiftuiți și prostiți, îi vor lăsa în pace să-și scrie, noaptea, regulamentele impunității. Ei bine, ghinion. Se pare că țara nu e mobilată numai cu pomanagii de găleți electorale și speriați de amenințările șefuleților locali cu profil semi-interlop. Mult clamata majoritate de 3 milioane și ceva (în fapt doar o minoritate de 18%) s-a pierdut, ațipind ghiftuită de suta de lei în plus și televiziunea fără taxă, căci în amenințările viitoarelor fantome politice cu contra-mitingul (de un milion de psd-iști) nici ele nu credeau. Nici măcar televiziunile-tomberon nu reușesc să-și regăsească aplombul venal, căci faptele străzii le contrazic elucubrațiile. Chiar dacă, pe canalele canaliilor abundă scenariile conspiraționiste și inepțiile securisto-apocaliptice, faptele rămân deasupra interpretărilor: s-a ieșit în stradă din pură revoltă împotriva sfidării, împotriva tribulațiilor unor infractori strecurați „democratic” la butoanele țării, s-a ieșit pentru un aer politic respirabil.
Speranța, că despre ea e vorba, mi-a fost întărită în primul rând de profilul oamenilor din stradă, aproape fără excepție de la decenți în sus, de toate vârstele (nu și din toate categoriile sociale, cum se spune în limbajul de paltin al reportajelor) și cu toții foarte determinați. Determinați, dar relaxați și cumva bine dispuși să se afle acolo împreună, căci, pe lângă revoltă, umorul (reprezentat îndeobște prin sarcasm) pare a fi a doua caracteristică a mesajelor ticluite pe panouri și pancarte. Creativitatea de care au dat dovadă oamenii din piețe a dus revolta pe un palier de inteligență nemaiîntålnit în mișcările de stradă, ceea ce face și mai penibile contraargumentele securistoide ale puterii – lovitură de stat, siguranță națională, implicarea multinaționalelor etc. E ca un dialog între un intelectual și o brută, între un olimpic la informatică și un agent politic al anilor ’50. Cât despre prezența serioasă a copiilor la manifestații, eu cred că nu arată decât determinarea părinților de a-și susține revolta pașnic, dar ferm și convingerea că miza celor puse în joc depășește momentul actual.
Oricum, dacă atât de mulți oameni diferiți reușesc să se adune în numele unor principii esențiale (ce țin în special de egalitatea înaintea legii) înseamnă că mai există șanse ca România să iasă, cândva, la lumină. Chiar dacă sunt în continuare enorm de mulți sceptici și scârbiți, ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile ne permite să spunem că în România, astăzi, ceva s-a schimbat. De ani de zile, ticăloșii de diverse culori politice încearcă să ne convingă, prin prestația lor, prin mesaj direct sau prin metalimbajul televiziunilor și presei, că nimic nu se poate schimba în România. Fatalitate: trăim într-o țară blestemată să fie condusă numai și numai de nemernici, de venali, de atleții infami ai propriului interes. Dacă supremul vicleșug al Necuratului este să te convingă că nu există, pe urmele lui, supremul vicleșug al politicienilor autohtoni este să te convingă că nu se poate altfel. Adică fără ei, fără securiști, fără minciună, manipulare grosolană, decizii discreționare, dependență excesivă de banul public etc. etc. Și iată că astăzi, fără dubiu, dintr-un lucru din cauza căruia în România mai bine renunțai și te izolai, adevărul a redevenit ceva pentru care merită să lupți! De câteva zile putem fi din nou mândri că suntem aici.