Invaziile barbare
Nu, nu vreau să fac cronică de film. Dar nu am găsit niciun titlu mai potrivit pentru consideraţiile pe care le-am făcut cu ocazia ultimei mele deplasări prin satele româneşti, de data asta în judeţul Neamţ. Am specificat localizarea geografică nu pentru că ar avea o prea mare importanţă în contextul a ceea ce vreau să spun, ci numai ca să nu credeţi că am dezvoltat vreo obsesie dobrogeană, fie aceasta (Dobrogea, nu obsesia) „continentală” sau „aluvionară”. Totuşi, pentru a da un minim cuvenit bir (pay tribute) trebuie să spun că filmul canadian căruia cu obrăznicie i-am folosit titlul, regizat de Denys Arcand, a luat Oscar pentru cel mai bun film străin în 2004. Cei interesaţi îl pot găsi fără dificultate, iar eu nu pot decât să-l recomand cu căldură, mai ales că în felul acesta ar putea afla că nu am ciordit titlul unui film de duzină.
Să revenim însă la oile noastre, care sunt mai degrabă sate, în situaţia de faţă. Sate, aşa cum spuneam la început, din Neamţ, care nu sunt cu nimic diferite de satele oricărei alte regiuni a ţării în ceea ce priveşte direcţia de dezvoltare. Respectiv cele sărace stagnează şi cele ceva mai avute îşi schimbă pielea în căutarea confortului şi modernizării. Şi ce are asta cu invaziile barbare, mă veţi întreba? Păi în primul rând să ne reamintim foarte pe scurt ce vor fi fost ceea ce istoria (noastră, că a lor nu ştiu ce zice) consemnează drept invazii barbare. Odată cu declinul imperiului roman, încep să se înteţească atacurile celor din afara graniţelor acestuia, numiţi, pentru uşurinţa categorisirii, barbari.
Adică străini (gr. barbaros). Întâi din nordul germanic şi scandinav, apoi tot mai din est. Treaba durează cam o mie de ani până la relativa stabilizare şi constituirea nucleelor statale medievale care mai târziu ajung să compună Europa de care suntem încă atât de mândri. Ce fac oamenii ăştia? În primul rând pun în discuţie (respectiv trec prin foc şi sabie) ordinea pe care o găsesc în calea lor, pentru a-şi constitui apoi propriile sisteme de guvernare. Având puterea de partea lor îşi arogă drepturile conducerii, folosindu-se după nevoi de resursele (umane, ecoomice, culturale etc) ale teritoriilor cucerite. Aşa cică se formează toate statele medievale, cu barbarii la butoane. Aşa se întâmpla, se pare, şi pe-aici, deşi nu toţi istoricii sunt de acord cu aportul pecenego-cumano-slav la organizarea neînfricatului popor român, preferând în schimb o misterioasă tranziţie multiseculară de la provincia romană până la stătuleţele valahe. Deci barbarii (de unde vine atât barba, cât şi bărbat) vin, cuceresc şi distrug ce găsesc în cale ca să îşi arate muşchii lucraţi prin păduri şi stepe, apoi se pun pe organizare statală şi construcţie. Mai scurt de atâta, nu pot…
Dacă ar fi să privim puţin actualul teritoriu românesc cu această scurtă amintire istorică în cap, nu se poate să nu constatăm serioase similitudini. Cel puţin eu aşa am păţit, şi dacă mi s-a întâmplat în sat e pentru că satul, că entitate teritorială ceva mai mică şi mai puţin dinamică / complexă decât oraşul, e mai uşor de metabolizat. Cândva, până nu foarte demult, în condiţiile economiei închise, sau de schimb foarte redus, satul era unitar şi coerent, nu doar la nivelul, vizibil, al arhitecturii, ci mai ales la cel al structurilor generatoare. Recte mentalităţi, cultură, obiceiuri etc. Asupra acestor forme de organizare care au reuşit să producă valori culturale semnificative, au început să se abată, cam de pe la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX valuri de invazii străine de structurile locale, deci, din perspectivă internă, barbare. Loviturile se înteţesc şi devin tot mai grele pe măsură ce tehnologia barbară avansează. Dacă începuturile modernizării au produs cutremure uşoare, mici zgâlţâituri relativ benigne ce mai mult au scos la suprafaţă comorile îngropate pe-acolo, pe măsură ce secolul ideologiilor criminale avansa, impactul invaziilor devenea tot mai devastator. Socialismul a dat prima lovitură cu adevărat decisivă, propunându-şi înlocuirea din temelii a structurilor tradiţionale, iar brusca lui dispariţie a lăsat în urmă teritorii şi populaţii traumatizate şi năuce, ca nişte copaci cu rădăcinile tăiate şi fără crengi. Să aştepţi o dezvoltare inteligentă de la un astfel de organism ar fi de-a dreptul ridicol şi în fapt, ceea ce se întâmplă astăzi nu reprezintă decât încă un val de năvăliri, în care, suprema perversiune, barbarii sunt chiar copiii vechilor locuitori ai cetăţilor asediate. Progeniturile barbarizate incendiază fără scrupule casele propriilor părinţi în numele unor ideologii superficiale pe care le adoptă grăbit şi fără să le înţeleagă, dar care li se par preferabile vechilor reguli. Şi clădesc astfel în loc hibrizi ai unei noi ordini care întârzie să se cristalizeze, supusă încă schimbărilor şi evoluţiilor de tot felul.
Pentru mine, citită în cheia asta, arhitectura satului contemporan începe să capete sens. Ea nu trebuie judecată cu instrumente şi după criterii estetice, sau de istorie a arhitecturii, ci numai în sensul de expresie a unor mentalităţi în transformare. În mod cert ea nu reprezintă decât o fază, un moment intermediar către ceva ce nu putem încă defini şi prevedea, căci viitorul nu ne e la îndemână. Putem, desigur, face prognoze şi proiecţii, dar şansele ca acestea să fie eronate sunt enorme.
Arhitectura tradiţională, aşa cum o cunoaştem din culegerile de profil sau de prin muzeele satelor răspândite prin ţară, reprezintă expresia construită a unei civilizaţii pe care puţini au mai apucat-o. Arhitectura de astăzi a satului românesc continuă să reflecte civilizaţia locului, dar aceasta şi-a schimbat (sau este pe cale să-şi schimbe) fundamental datele de bază. Cultura populară „clasică” e o cultură care şi-a cam trăit timpul isoric. Adaptarea sa la lumea contemporană se dovedeşte dificilă şi plină de sincope şi va însemna probabil transformări masive care o pot face de nerecunoscut. Ca atare, şi semnele sale sunt pe cale de dispariţie. Ele subzistă numai la adăpostul programelor de conservare, a sărăciei sau lenei.
O nouă cultură e pe cale de a o înlocui, o cultură încă „barbară” la a cărei naştere asistăm cu relativă îngrijorare, căci nimic nou nu poate apărea fără sacrificii, iar în ziua de azi sacrificiul e perceput ca o dramă. Mă întreb dacă intervenţiile pe care le facem din când în când şi care se mişcă în orizontul conservării patrimoniale, sau al interpretării valorilor tradiţionale vor conta în noua ordine – post barbară – a lumii? Mă tem însă că a afirma asta e dincolo de puterile noastre şi singurul lucru pe care îl putem face e să sperăm că reaşezarea lumii, atunci când se va face, va opta pentru o sinteză transistorică, care să recunoască şi valorile altor vremuri. Şi deşi singurul lucru pe care îl putem învăţa din istorie este că aceasta nu se repetă, anumite modele sunt recurente. În această perspectivă povestea imperiu roman, invazii barbare, ev mediu, renaştere ne poate da ceva speranţe…