Iosif Király: Fotografia ca artă – o foarte scurtă introducere

La începutul secolului al XIX-lea, când a apărut fotografia ca un nou mod prin care puteau fi create imagini și, implicit, ca un nou domeniu al vizualului, aceasta a fost întâmpinată de toată lumea ca o minune a științei și tehnicii, de mult așteptată. Unanim, s-a considerat atunci că este cel mai obiectiv mijloc de înregistrare și documentare a realității, fără a fi susceptibil de subiectivitate ca în cazul picturii, gravurii sau relatărilor scrise de martori care au participat direct sau indirect la anumite evenimente mai mult sau mai puțin istorice.

Pe de altă parte, din cauza aceleiaşi prezumţii de obiectivitate cu care era creditată, cu mici, dar notabile excepții, fotografiei nu i-a fost recunoscut statutul de artă și nici fotografii nu au fost considerați artiști. Aceasta și-a făcut loc cu mare greutate în galerii, muzee și colecții de artă alături de picturi și sculpturi. Relativ târziu, spre a doua jumătate a secolului XX, prin arta pop, arta conceptuală și mai ales odată cu postmodernismul, statutul fotografiei ca artă a fost definitiv consolidat.

În contextul de azi, în care coexistă oceane de imagini documentare, științifice, publicitare, de modă, pornografice, de supraveghere, de familie (de la selfies la pisici), care sunt încărcate în cantități uluitoare în fiecare zi pe rețelele de socializare (doar pe Instagram se încarcă aproape o sută de milioane de fotografii zilnic), fotografia de artă este ca o pojghiță extrem de subțire peste aceste domenii, împrumutând din particularitățile lor estetice în funcție de nevoile conceptuale ale artiștilor.

Din variatele moduri în care poate fi împărțită scena fotografiei de artă astăzi, aș vrea să fac o distincție între artiștii fotografi și artiștii care lucrează cu fotografia.

În prima categorie i-aș include pe acei artiști pentru care fotografia este totul, iar imaginea în ansamblu trebuie să fie consistentă, puternică și controlată până la cele mai mici detalii (compoziția, raporturile cromatice sau cele dintre griuri, relația clar-obscur, calitatea tehnică în general trebuie să fie impecabilă). Dacă ne referim doar la secolul XX, există o filiaţie în istoria fotografiei ce vine de la straight photography și până la new topography, școala de la Düsseldorf și chiar fotografia înscenată, ce a cunoscut un reviriment de la postmodernism încoace.

Din a doua categorie consider că fac parte artiștii care, pe lângă folosirea altor modalități de exprimare (pictură, desen, video, performance, etc.), folosesc și fotografia. Dacă, pentru primii, fotografia perfectă este scopul final, pentru artiștii din această categorie, fotografia e mai degrabă un punct de pornire pentru diferite intervenții ulterioare: pictarea peste, crearea unor fotomontaje în tehnici clasice sau includerea lor în imagini digitale compozite, asamblaje, instalații.

Artiştii care lucrează cu fotografia folosesc imagini făcute de ei înșiși și/sau fotografii apropriate din diverse surse: colecții de imagini personale sau găsite, arhive fotografi ce din diferite domenii, imagini preluate de pe internet. Precursorii lor pot fi găsiți în pictorialism, dadaism, suprarealism, constructivism, arta pop, arta conceptuală etc.

Între cele două grupări nu există granițe clare și sunt multe nuanțe și zone de interferență, care nu pot fi detaliate într-un text atât de succint. În ceea ce mă privește, deși am un mare respect pentru frumuseţea și perfecțiunea vizuală a unei fotografii, mă simt mai degrabă ataşat celei de-a doua categorii. Dar pot accepta ca unii privitori să considere altfel.

Eseu apărut în albumul FAR. 12 Fotografi de arhitectură din România (2018)