fbpx


White November igloo

La joacă

Text: Laura Jiga Iliescu

Copiii ştiu mult mai multe decât am crede la pripeală despre ce se întâmplă în lumea largă (cât de largă poate fi ea pentru un copil, lume văzută şi imaginată) şi prin sat. Începând de la cine cu ce se ocupă, cine cu cine se întovărăşeşte, se ceartă… până la ce se face la nuntă, la înmormântare, în caz de vreme rea, cum să te aperi de fata pădurii sau de omul negru şi aproape toate celelalte. Cu alte cuvinte, ştiu cam tot ce mişcă. Ei nu ştiu atâtea cântece sau poveşti ca oamenii mari, nu ştiu chiar bine cum era mai demult, nici nu prea ştiu ce ştiu, de fapt, dar pot să-ţi vorbească despre toate cele cu mare bucurie. Şi atunci când se joacă, dacă te uiţi cu atenţie, poţi descifra taine.

La joacă

Într-o societate tradiţională, dominant orală, multe dintre cunoştinţele maturilor şi vârstnicilor sunt transmise prin joc. Există jocuri care imită ritualuri, un fel de mimare care le mută într-un registru uşor parodic şi care le eliberează de constrângerile, teama, dorinţele şi gravitatea celor mari (şi este interesantă remarca lui Ion Muşlea, după care, cel puţin pe la noi, ritualurile cel mai frecvent imitate de copii sunt cele funerare). De fapt, ca şi în cazul ritualurilor, jocul presupune ieşirea din realitatea cotidiană şi participarea la construirea unei realităţi a cărei durată este limitată la durata jocului. Apoi ne putem juca de-a altceva… Fiecare jucător capătă o identitate conformă convenţiilor jocului şi se supune constrângerilor sale (cum ar fi „să nu râzi”, „să nu vorbeşti”, „să nu te mişti”, „să nu te uiţi înapoi” etc.). Ca şi în cazul ritualurilor, ieşirea în cunoştinţă de cauză din realitatea cotidiană este marcată de un semn, începutul jocului, stare de tranzit actualizată prin ceea ce, îndeobşte, numim numărătoare. În urmă cu, să spunem 100 de ani, nici măcar copiii de vârstă mai măricică nu ştiau să numere, căci aceasta ţine de alfabetizare. Dar ştiau scurte formule ritmate, rostite de cel aşezat în faţa grupului de jucători dispuşi în semicerc, în timp ce atingea uşor pieptul fiecăruia dintre ei. „Bonciş, ponciş, pe la casa lui Tiviş. Tivisoc, tiviboc, tivicalea, berbecalea, hănţulie, dănţulie, veselia, corcodia, zăncuţa, Maria!” Sau, una mai recentă: „Joacă dracul pe saltea / Şi comandă o cafea, / O cafea americană, / Dumneatale ieşi afară!”.

Avem de-a face cu un veritabil scenariu pe care nici măcar nu îl conştientizam când eram copii, dar pe care îl practicam cu stricteţe. Eliminarea din semicerc a celor număraţi poate părea hazardată, căci, aşa cum bine ştim, ieşea cel în dreptul căruia se termina formula. Dar aşa cum niciodată sorţii nu au căzut la întâmplare, ci dirijaţi de voia Cerului, poate că nici numărătoarea nu este chiar aşa simplă cum pare, ceea ce ar plasa întregul joc care stă să pornească sub semnul nevăzut al sacralităţii. Pornind de la aceste constatări, nu m-aş pripi să afirm despre jocuri că ar fi chiar ritualuri. Poate că unele dintre ele au fost cândva aşa ceva, poate că au fost jucate de adulţi în diferite ocazii, şi nu la întâmplare (cum mai sunt astăzi jocurile de priveghi, la care în niciun caz nu iau parte persoane sub o anumită vârstă, ori cum erau jocurile femeilor cu mingea, primăvara, ca „să se facă cânepa bine”, adică aşa de înaltă cât de sus este aruncată mingea) şi abia după ce aceştia le-au abandonat au trecut în repertoriul copiilor.

Şi fiindcă am pomenit mai sus despre minge: în chestionarele lansate de Hasdeu la finele secolului al XIX-lea, sunt consemnate peste 25 de jocuri cu mingea. Aruncată de la un jucător la altul, cu mâna sau cu piciorul, ori mişcată cu o bâtă uşoară, i se mai spunea şi pilă şi până să ajungă să fie cumpărată de la magazine, se făcea din păr de cal sau de vacă. „Băieţii se ducea şi ţesăla şi după ce-şi aduna păr de ajuns, se ducea cu el la vale şi cu săpun şi muia păru bine în apă şi îl făcea gogoneţ ca pila şi după ce-l făcea bine, îl punea de se usca şi atunci pila era gata. Alţii, mai ales fetele îşi făcea pilă de zdrenţe de le lega bine cu sfoară, că de nu le lega bine, se desfăcea uneori pila în joc când o bătea, de râdea cu toţii”.

Când se adunau 5 sau 7 jucători, băieţi sau oameni mari, „muieri şi fete şi feciori”, jucau poarca, sau ţâcul, sau de-a bătutelea. Pentru aceasta aveau nevoie de bâte pe care, fie le găseau la faţa locului, fie le aduceau cu ei de acasă. Spaţiul de joc era delimitat printr-un cerc sau un pătrat de-a lungul căruia se făceau gropi în funcţie de numărul jucătorilor. „Mai întâi pun vârful ciomegilor la un punct în pământ şi învârtindu-se unul după altul apăsându-şi ciomagul în pământ, sapă o groapă adâncă ca de zece centrimetri, pe care o numesc jir; în Transilvania îi spun ciur” (după descrierea lui P. Ispirescu). În mijlocul terenului stătea porcarul, ales în felul următor: unul dintre jucători arunca toate ciomegile în urmă, pe deasupra capului, apoi, fără să se uite, păşea cu spatele până când călca unul dintre ciomege, al cărui posesor devenea porcarul. Şi urmează o adevărată vrie cu mingea lovită de ciomege, aruncată dintr-un jir în altul. Porcarul mână mingea (duce poarca la păscut) de la stânga la dreapta, căutând să o azvârle într-o groapă, însă posesorul ei se apără şi o împinge cât mai departe. Dar până la urmă tot reuşeşte să-şi plaseze poarca în jirul unui jucător, care devine el viitorul porcar şi jocul poate continua până se lasă seara, se plictisesc sau obosesc jucătorii. În Transilvania, jocul era şi mai complicat, cu perechi aşezate în gropi, beţele bătute între ele, iar dacă cineva arunca pila prea departe, până se oprea pe un acoperiş de casă, se chema us şi era scos afară din joc. Şi peste toate astea, chiote, răcnete, sudoare, obraji înfierbântaţi, participare.

Despre minge sunt şi altfel de poveşti. Unii spun că jocurile cu mingea, practicate mai ales primăvara, ar influenţa puterea de urcare a soarelui pe boltă. Şi nici nu e aşa de mirare, căci tot un fel de minge sunt şi marii luminători cereşti, lucru nerămas neobservat de către popoarele lumii întregi. Dacă întrebai jucătorii poarcei despre tâlcurile cosmice ale jocului, cu siguranţă ridicau din umeri şi poate chiar ar fi râs un pic de aşa ciudăţenie.

În miezul oricărui joc, cu scenarii prestabilite, competiţie, învingători şi învinşi, stă joaca propriu-zisă, bucurie şi cunoaştere. Pe vremurile foarte îndepărtate ale începuturilor, când Dumnezeu era încă frate cu diavolul şi locuiau amândoi în văzduh, „Dumnezeu sta vecinic pe gânduri, pe când diavolul căsca şi se-ntindea toată ziua, neştiind cum să-şi treacă timpul. Într-una din zile, diavolul, amărât peste măsură, veni la Dumnezeu şi, scărpinându-se după ureche, îi zise: – Frate, fă-mă şi pe mine să înţeleg măcar o frântură din gândurile tale! Dumnezeu i-a răspuns atunci cu blândeţe: – Nu eşti tu în stare să-mi pricepi gândurile, dar uite un fum din ele, să ai cu ce te juca”. Rotocoala de fum suflat de Dumnezeu a crescut, rotund, şi s-a făcut bolta cerească. Dar după un timp, diavolul: “O fi, Doamne, dar ştiu că eu am început să mă cam satur şi de jucăria asta şi am să te rog să-mi faci alta. – Da’ crezi tu că de jucării stau eu acum? – Ba eu te rog să-mi faci, dacă vrei să scapi de mine. – Ba să mă laşi în pace! – Ba n-am să te las defel, şi zicând astfel, începu să-l gâdile pe Dumnezeu, doar şi-o putea face tovarăş de joacă. – Ptiu, bată-te prăsnaia, nu vrei să te astâmperi? Şi Dumnezeu îl scuipă pe deavol”. Şi din scuipatul acela s-a făcut o apă adâncă, iar de pe fundul apei, diavolul a adus nisip, vrând-nevrând în numele lui Dumnezeu, şi s-a făcut pământul cu tot ce are pe el. Ar fi putut rămâne aşa, dar după un timp fruntea diavolului se posomorî, „dorul de joacă i se stinse, iar în fundul sufletului lui răsări ghimpele vrăjmăşiei” şi al invidiei. Legenda continuă, dar de atunci, de când i-a pierit diavolului dorul de joacă, nici nu s-a mai plictisit aşa, în dorul lelii, a început şi el să aibă treabă, ca orice om matur şi sec. Se pare că lui plăcerea jocului nu i-a adus prea multă cunoaştere.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0