Intervenția arhitecților David Chipperfield este, în mod programatic, non-spectaculoasă – și tocmai în asta constă exemplaritatea ei. Dorința limpede și fermă a beneficiarului („să rămână pe cât de Mies posibil”) i-a ghidat permanent în căutarea echilibrului dintre principiile de restaurare și conservare a monumentului, așa cum a fost el gândit, cu limitările și potențialul lui deopotrivă, și funcția de muzeu contemporan, ce impune propriile necesități și ajustări.

Proiectul acesta, subliniază Martin Reichert, partener DCA, nu reprezintă „promisiunea unei noi splendori sau a vreunei împrospătări estetice” și, foarte important, nu propune nici o reinterpretare; este pur și simplu un act de „reparare reverențioasă” a unei clădiri emblematice care își acceptă vârsta. David Chipperfield însuși mărturisește că întreaga experiență, dincolo de privilegiul unei astfel de întreprinderi, s-a dovedit „stranie” și „intimidantă”, clădirea, în perfecțiunea ei intransigentă, nepermițând de fapt nici o abatere, nici o intruziune a preferinței personale. Așa încât cu toții și-au asumat ipostaza unor „arhitecți invizibili”.

Concret, proiectul a presupus intervenții în profunzime, prin care în jur de 35 000 de componente ale întregii construcții au fost demontate, recondiționate și, după caz, modificate, și apoi reinstalate în aceeași poziție. Elementul cel mai problematic a fost fațada din oțel și sticlă, ce prezenta o serie de defecte de proiectare care în timp s-au agravat. Plăcile fațadei de granit – la vremea ei printre primele fațade ventilate din piatră naturală folosite în Germania, deci extrem de importantă istoric – au beneficiat și ele de intervenții minuțioase.

Pe alocuri s-au conservat chiar anumite „imperfecțiuni” ale construcției, iar culorile, materialele sau alte detalii de interior – granit, marmură, lemn de stejar, oțel, bronz – au fost recuperate în spiritul unei sobrietăți abstracte și masive care pare să le definească, și nu după gustul nostru de azi.

Pe cât de profundă și de radicală, pe atât de discretă și de blândă. Așa s-ar defini extraordinara transformare prin care a trecut Neue Nationalgalerie și care, după estimările arhitecților, ar trebui să-i asigure muzeului o existență vibrantă încă cel puțin jumătate de secol de-acum înainte.