O sută de ani de arhitectură în România

Ansamblu de vile neoromânești (1920). Arh. Paul Smărăndescu
Ansamblu de vile neoromânești (1920). Arh. Paul Smărăndescu

O privire fast forward asupra secolului trecut de la Marea Unire descoperă teme recesive, reușite și eșecuri dramatice în ceea ce privește arhitectura urbană din România. Privind retrospectiv, cele mai reușite decenii par să fie cele de până la al Doilea Război Mondial, ceea ce, dacă este adevărat, ar trebui să ne îngrijoreze măcar pe cei de azi…

I. 1918-1947

Primei perioade, cea de după Marea Unire, îi sunt proprii câteva trăsături: încercarea de uniformizare legislativă și administrativă a țării, compusă acum din provincii cu grade diferite de urbanizare, proprietate asupra terenurilor și clădirilor, cu influențe stilistice diferite în arhitectura religioasă, administrativă și de locuire.

Statul propune o direcție monumentalizantă, când neoromânească de generația a doua (miza fiind construcția unei identități naționale omogene, exprimată ca atare și în edificii ale administrației naționale și locale, ale oștirii și învățământului superior), când neoclasică în unele edificii care exprimau direct monarhia, când inspirată, sub Regele Carol II, de modernismul clasicizant al Italiei, sugerând – în spiritul vremurilor – ascendența latină a majorității locuitorilor patriei celei noi.

Palatul Sturdza (1906), demolat în 1940.
Palatul Sturdza (1906), demolat în 1940.

Unele orașe, în special Bucureștii, capătă axe urbane nou-trasate, punctate cu monumente arhitecturale și de artă publică în nodurile de articulare, în spirit post-iluminist, dar și cu edificii private de tip block-haus, de locuire colectivă de standard ridicat, în spiritul modernității. Modernitatea este evidentă și în clădirile destinate sănătății, radioului sau industriei. Aceeași modernitate își face treptat loc și în arhitectura vilelor private, unifamiliale, dar aici diversitatea este eclatantă, apărând, pe lângă neoromânescul rescris în diferite nuanțe înnoitoare și nuanțe pitorești, mediteraneene, sau central-europene.

Perioada cât România a (mai) fost monarhie a fost, probabil, cea mai consistentă ca producție de capodopere arhitecturale din ultima sută de ani.

Catedrale
Edificiile religioase adunate sub sintagma Catedralele Unirii au fost prilejuite de Marea Unire și de auto-cefalie (1925) și sunt consecința acestora: dublându-se practic suprafața României, ea a înglobat teritorii foarte diverse, urbanistic în primul rând. Transilvania, ca și Banatul, au venit cu un aport urban semnificativ și, în același timp, sensibil diferit, dar în sensul pozitiv al termenului. La Cluj se construiește catedrala cu referințe din afara țării. La Târgu Mureș apare o cruce greacă înscrisă; de asemenea, la Timișoara, apare o catedrală de inspirație bucovineană.

Edificii
După ezitările stilistice din anii douăzeci, statul asumă un tip de discurs apropiat de ceea ce făcuse Musollini cu un deceniu în urmă, în Italia. Aceasta se vede în lucrările de mare amploare ale statului din epoca lui Carol al II-lea. Edificiile administrației puteau lua și forma unei arhitecturi neoromânești de a doua generație, care amplifica o serie de trăsături ale arhitecturii muntenești din generația Mincu și elemente brâncovenești. Sunt, de asemenea, de observat, în acest context, adiții neoromânești, sau direct brâncovenești, la palatele monarhiei.

Locuințe
Cu adevărat interesante, în perioada interbelică, sunt vilele unifamiliale din diferitele parcelări, sau izolate. Ele încep prin a fi propuse de burghezia emergentă, dar și de membri ai aristocrației, cu ajutorul unor arhitecți moderniști, precum Marcel Janco în primul rând, apoi Horia Creangă și generația lui. Este interesant cum, în Transilvania, pătrund ecouri Sezzesion în arhitectura de vile unifamiliale. Pe de altă parte, semnificativă urban este inserția de blockhaus-uri, care anturează intervențiile urbanistice majore ale anilor treizeci.

Lotizare Vatra Luminoasă (1930), locuințe sociale. Arh. I. Hanciu
Lotizare Vatra Luminoasă (1930), locuințe sociale. Arh. I. Hanciu

II. 1948-1989

Perioada republicană comunistă (1947-1989) începe cu schimbarea totală a regimului de proprietate, confiscând edificii și clădiri, pământul agricol, dar și pe cel edificabil. Intervențiile urbanistice de amploare, forțate ideologic, spre exploatarea resurselor și spre industria grea, înseamnă apariția de orașe noi, (mono)industriale, sau, spre sfârșit, agro-industriale, construirea de cartiere-dormitor. După 1968, odată cu reorganizarea în cheie naționalistă, administrativ-teritorială a țării, începe procesul de construire a noilor centre civice în municipii. Procesul a presupus, pe de o parte, demolarea centrelor pre-existente și, pe de altă parte, implantarea, împrejurul câte unei piețe civice a unor edificii ale puterii comuniste, a caselor de cultură ale sindicatelor, a câte unui magazin universal și a blocurilor de locuințe.

În prima perioadă se consumă episodul stalinist, care se concretizează în România cu multe edificii zise realist-socialiste finalizate efectiv după moartea lui Stalin (îndeosebi cele dedi­cate așa-zisului Festival Mondial al Tineretului, din 1953), dar care nu au afectat semnificativ orașul istoric, fiindu-i exterioare ca amplasament. În schimb, au existat tentative de a reformula geografia țării în spirit stalinist (canalul Dunăre-Marea Neagră, căi ferate și tuneluri, orașe mono-industriale), care au avut impact asupra unor localități pre-existente sau propuse (Victoria). De asemenea, în destalinizarea de după 1954 se destinde linia dură din arhitectură, reluându-se legătura cu perioada antebelică, se pune accent pe prefabricare, tipizare și industrializare în construcții, care vor afecta mai ales a doua și, catastrofal, a treia dintre perioadele propuse, când se propun cartierele-dormitor periferale.

Deodată cu tendința din ce în ce mai accentuat anti-sovietică, noile edificii capătă și o nouă retorică politică. Accentul se pune din ce în ce mai mult pe moștenirea romană, deodată cu reorganizarea administrativ-teritorială și apar capitalele de județ (municipiile, unele cu numele roman adăugat celui curent), centrele civice, dar, pe rând, noile edificii ale puterii comuniste vor emula referințe mai degrabă medievale decât realmente romane, pentru ca, în anii optzeci, discursul referențial să se mute de pe cucerirea romană, civilizatorie, pe rezistența anti-romană, locală, a regilor daci (Burebista și al său stat centralizat).

După 1971, s-a trecut la inventarea unui specific național al arhitecturii (pe seama dispariției prin demolare a identității locale și regionale). Era produsul noii orientări, naționaliste, a regimului de dictatură comunistă. La început, mulțumită unor arhitecți de certă valoare, precum N. Porumbescu, edificiile păstrau calități spațiale incontestabile, dar ultimul centru civic, cel de la Satu Mare (1987), cade pradă delirului decorativ etno-naționalist.

Au existat însă și o serie de edificii care s-au strecurat prin sita deasă a supravegherii politice, producând, de pildă, un program nou, cel al caselor de cultură pentru tineret, dar și echipamente pentru turismul de masă, culturale, sau blocuri de locuințe co­lective atipice, mai cu seamă acolo unde au plecat tineri arhitecți, departe de Capitală.

După 1977, se trece la proiectarea și construirea unui așa-zis nou centru civic la București, compus din edificii supra-dimensionate (Casa Republicii, Casa Academiei, Centrul Cântarea României, Muzeul PCR), pe seama unor demolări la o scară nemaîntâlnită până atunci (circa 450 hectare). În realitate, întregul oraș urma să cadă pradă demolărilor. Calitatea construcțiilor, atât ca proiectare, cât și ca execuție, scade în toată această perioadă, trecându-se la industrializarea prefabricatelor mari.

Între acestea se strecoară arhitectura centrelor universitare (și, aici, Politehnica din București joacă un rol excepțional, cu refe­rințele neo-bizantine propuse de echipa condusă de Octav Doicescu, 1974, dar trebuie menționate  și facultățile politehnicii de la Cluj, de strictă observanță funcționalistă) și, mai ales, casele de cultură pentru tineret. Dar ceea ce cu adevărat rezistă exa­menului timpului este calitatea unor ansambluri industriale, sau detalii ale acesteia, câtă vreme mulți arhitecți de calitate s-au retras din calea discursurilor ideologizate în acest domeniu în același timp de avangardă politică, dar și de irelevanță estetică.

Fantezia delirantă a poveștilor justificatorii ale comunismului național se termină cu centrul civic de la Satu Mare (arh. N. Porumbescu, 1987) și are, la București, ca apoteoză, noul centru civic din București.

Industriale
Fidele inspirației marxist-leninist-staliniste, regimurile comuniste, dar mai ales cele din URSS și România au încercat să exercite puterea uniform asupra întreg teritoriului național și să emuleze, autarhic, industria grea și producția tuturor bunurilor în țară. Barajele de pe Dunăre, de pe Olt, cel de la Bicaz și cel de la Vidraru; canalul Dunăre-Marea Neagră (în două declinări și cu caracter de represiune politică în prima fază), Transfăgărășanul și alte proiecte, miniere de suprafață sau cele zise de îmbunătățiri funciare, spre pildă cel catastrofal de secare a Deltei Dunării, au reușit să intervină, uneori semnificativ, în peisajele naturale ale țării, cu consecințe ecologice pe care abia astăzi le înțelegem.

III. 1989 – prezent

Peisajul anilor nouăzeci era unul după bătălie. București fu­sese sfârtecat de demolări și de construcțiile megalomanice ale regimului tardo-comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Foarte puține constrcții noi încep să fie edificate, începând cu a doua parte a deceniului. Sedii de bănci încep să schimbe scara orașului și să recicleze sisteme de fațadă vitrate dintre cele vetuste, repudiate în occident. Schimbarea lentă, chinuitoare și, spre final, dubioasă a regimului de proprietate (teren și clă­diri existente) este, însă, cel mai important eveniment al acestei perioade, care încă produce efecte nefaste. Retrocedările, le­gislația deliberat ambiguă (o lege a patrimoniului a lipsit în prima decadă după 1989), corupția endemică și o recent-descoperită fermitate în a nu negocia, a prea multor instanțe avizatoare, au produs coliziuni cu structura urbană așternută de comunism peste pre-existenta proprietate privată interbelică, au condamnat clădiri de patrimoniu și a produs consecințe urbane greu de remediat.

A fost o perioadă de energie pozitivă în a construi lăcașuri de cult, parohiale, dar și catedrale, mai cu seamă în cartierele-dormitor de unde acestea lipseau complet. Arhitectura de valoare a acestei perioade este aproape exclusiv privată. Concursurile de arhitectură sunt rare, iar rezultatele lor sunt ignorate. Concursurile de urbanism și arhitectură (București 2000 în 1995-6, Piața Palatului Regal/a Revoluției, în 1997, pentru Catedrala Patriar­hală în 1999 și 2002) au rămas fără consecințe urbane concrete.

Bula imobiliară din 2004-2008 a făcut să explodeze intervențiile urbane speculative (mall-uri în locul fostelor circuri ale foamei din perioada comunistă, dar și la marginea orașelor), fără a aduce calitate orașelor. În timp ce multe dintre orașe se depo­pulează (shrinking cities, rod al imploziei industriei comuniste, nereformabile, dar și al emigrației masive, de circa cinci milioane de oameni), apar zone peri-urbane care extind edificabilul, al acelorași sau al altor orașe, consumând resurse, creând gated communities, așadar segregare socială.

Băncile de stat, speculând inflația galopantă, au investit profiturile în sedii noi și centre de relaxare în stațiuni, după care s-au prăbușit zgomotos sau au fost vândute. Sediul Bancorex s-a ridicat în vreme ce, încă și acum, centrul vechi imploda, nerestaurat.

Au apărut locuințele noilor îmbogățiți și ele dovedesc absența temei vreme de cincizeci de ani din agenda de proiectare a arhitecților. Lucrările de calitate au apărut abia din anii 2000 și erau case ale clasei mijlocii, restrânse numeric, dar cu gusturi din ce în ce mai cosmopolite. Blocurile de locuire colectivă de standard ridicat au apărut și mai târziu, ca plombe urbane, unele de certă calitate a spațiilor interioare.

Restaurări
Piețele distorsionate și o slabă cultură a memoriei, prost gestionate de specialiști maximali în refuzul lor de a dialoga cu proprietarii sau dezvoltatorii, au semnat soarta tragică a multor monumente istorice. O fac încă. Restaurarea a reprezentat o piață și un colac de salvare pentru arhitecți și constructori după crahul din 2008. Au apărut și actori noi: mici firme, adeseori de profesiuni liberale, care restaurează, singure sau în comun, câte o clădire istorică din centru. Uneori, asta înseamnă apariția unui hub creativ în zonă, care atrage noi intervenții. Unele sunt restaurări creatoare, ca la Teatrul Național, unde e vorba, mai degrabă, de o reinstaurare. Realitatea însă rămâne: starea monumentelor istorice din România este catastrofală, la propriu. Mijloacele învechite de a gestiona și proiecta viitorul acestora, absența unei culturi a dialogului, presiunea imobiliară care scurtcircuitează instanțele de avizare – toate sunt piedici în calea unui viitor pentru patrimoniu.

Editorial apărut în igloo 187 / dec 2018 – ian 2019

igloo_187-shop

C O N C U R S

Toamna asta, Banchiza Urbană spune povestea bobului de strugure și te duce la evenimentul preferat al pasionaților de vinuri –

GoodWine

Bucharest Wine Fair

LEARN MORE!