ON #3 Sacoșe, pungi, sarsanale
Hai că m-am hotărât să vă mai împărtășesc o iritare de sezon. Cum care sezon? Sezonul permanent de shopping. Bine, fetelor?
Știți și voi, la fel de bine ca mine, că nu toată lumea ajunge la cumpărături echipată cu sacoșele necesare. Dacă nu ești pensionar chibzuit sau obsesiv funcțional, fie te-apucă achizițiile în drum dinspre sau către ceva, fie nu-ți bați capul să-ți imaginezi exact ce vei lua și cât spațiu va ocupa. Fapt e că de obicei nu ai la tine sacoșa necesară. Dar asta nu mai e demult o problemă, căci magazinele de pe unde cumperi îți pun cu generozitate la dispoziție pungile lor.
De fapt, asta cu generozitatea a cam picat, pentru că, între timp, o lege cu scop așa-zis ecologic, a stabilit că prăvăliile trebuie să ia bani pe sarsanale, pentru a plăti mai departe o eco-taxă. O fi corect, probabil, nu știu ce se întâmplă cu eco taxa aia… dar, dacă vrei pungă, plătești. Ok, nu sunt chiar atât de scumpe, dacă nu ești genul care umblă cu plastice șifonate prin buzunare, plătești de fiecare dată când cumperi ceva.
Să nu uităm însă că pungile pe care astăzi le plătești vin din epoca în care, nefiind legi care să taxeze practicile și plasticele cu risc ecologic, orice sacoșă era gratis. Fiind gratis și trăind noi într-o cultură care protejează de control stomatologic calul de dar, nimeni nu părea deranjat. Deranjat de o sacoșă gratis?, hai să fim serioși!
Nu, dragi telespectatori, nederanjat de a căra cu sine o sacoșă cu însemnele comerciale ale magazinului de origine. Cu alte cuvinte, de a juca temporar rolul de agent promoțional al brand-ului respectiv (sau al mărcii, pentru puriști). De a fi, pentru un drum mai scurt sau mai lung, omul-sandwich al prăvăliei de la care se aproviziona. Probabil că, pe atunci, era un pact acceptabil: eu, magazin, îți dau o sacoșă gratis și deci îți fac un serviciu, tu, cărând-o pe stradă la vedere, îmi întorci serviciul cu un pic de reclamă ambulantă. Win-win, cum zic malaezienii, câștig la plural.
Astăzi însă, odată cu legea taxării pungilor, am ajuns într-o situație de tipul și f…, (pardon, iubit forțat) și cu banii luați. Adică în postura de a plăti pentru a face reclamă unui magazin oarecare, la care nu avem acțiuni și de la care n-am primit nimic cadou. O fi bine, o fi corect, o fi normal?
Pe de altă parte, știm că pentru orice expunere de reclamă în spațiul public trebuie plătită o taxă municipalității. Cu autorizație, cu tot tacâmul. De la cașcarabeta din tablă la giga-mall, orice expozant de mărci sau mesaje comerciale trebuie să marce banu’ la administratorul spațiului public. Respectiv, ca să fie limpede, orice reclamă se plătește! De asemenea, orice purtător de mesaje comerciale se cheamă că prestează un serviciu în interesul angajatorului sau și este, de obicei, plătit. Nu prea am auzit de colportori de vreun fel care să o facă doar din pasiune.
Acu’ simțiți unde bat?
Da, frați români, suntem folosiți în mod nedemocratic drept agenți de publicitate de stradă de magazinele de la care cumpărăm! Suntem cu toții oameni-sandwich neplătiți pentru magazinele care mai întâi ne aservesc consumeristic și apoi ne spoliază. Toți, de la vlădică la opincă sau, mai actual, de la CEO la „technicien de surface” (termen actual pentru „balayeur”) suntem iobagii de reclamă ai prăvăliilor în care ne mai și cheltuim agoniseala. Buuun?!
Odată conștientizată starea penibilă în care ne aflăm, ce facem? Două căi ni se deschid, ca de fiecare dată: calea violenței reparatorii (revoltă, scandal, boicot etc.) și calea șireteniei lucrative (avocățeală, procese, plăți compensatorii etc.). După temperament și calificare, aș zice să vă împărțiți în două tabere, unii să-i bată pe proprietari, acționari, angajați ai magazinelor și ceilalți să-i dea în judecată în numele nostru, al tuturor.
Eu, unul, aș mai propune o cale, nu atât de mijloc, cât mai ales de lateral: să atenționăm magazinele cu privire la abuzul de încredere practicat și să-i obligăm astfel să-și modernizeze atât practica uzuală, cât și panoplia de sacoșe plătibile. Pe scurt, să ceară acordul clientului înainte de a-i vinde pungi cu marca proprie și, în cazul unui refuz, să-i poată oferi alte modele, fără însemnele de brand vizibile. Cam ca reclamele la țigări.
E limpede, cred, că pe lângă recuperarea onestității relației client-magazin, asta ar da enorm de lucru diverșilor furnizori, într-o dezvoltare pe orizontală, cum se spune. Agențiile publicitare (grafică, creație, copywriting) și-ar mări fee-urile pentru a inventa expresii non-formale de brand, iar industria de pungi, sacoșe și sarsanale și-ar diversifica pe măsură capacitățile. Pe cale de consecință, mișcarea ar genera avuție și bunăstare națională. Nemaivorbind că orașele ar fi ceva mai vesele cu oameni fluturând diversitatea în jurul brânzei și salamului, iar obsesivilor greu de tratat (colecționarii) li s-ar mai deschide un domeniu!
Ce ziceți, vă băgați?