Povești din deșertul Olteniei | Centrul de Fotografie Documentară
Centrul de Fotografie Documentară lansează un nou proiect multimedia al fotografului Petruț Călinescu (autorul proiectului Mândrie și Beton), cu un soundtrack original semnat de Electric Brother. „Povești din deșertul Olteniei” este un proiect de fotografie documentară despre poveștile de viață ale agricultorilor din sudul țării, care se luptă pentru supraviețuire cu natura și nepăsarea autorităților, pentru ca, în cele din urmă, să producă ceva ce mai departe este etalat cu mândrie ca „brand național”: pepenii de Dăbuleni.
Triunghiul Craiova-Calafat-Corabia este o zonă ce înregistrează cele mai ridicate temperaturi și cele mai puține precipitații din România. Această regiune a țării este supusă deșertificării. Procesul a început cu secole în urmă, dar este accelerat de schimbările climaterice globale și de o serie de intervenții umane împotriva naturii (defrișări, îndiguiri).
Mediul ce devine din ce în ce mai ostil locuirii (44 °C Calafat, 2007) este, în schimb, propice cultivării pepenilor. Căldura, solul nisipos și lipsa precipitațiilor, sunt trei condițiile ideale pentru cultivarea lubeniței. Producția anuală de pepeni în Oltenia este de jumătate de milion de tone. O parte ajunge la export, restul pe piața locală, unde concurează cu importurile ce se găsesc prin magazine mai tot anul.
Zona Dăbulenilor este un furnicar de oameni, tractoare și remorci în perioada verii. Spre deosebire de multe alte locuri din România, aici se pot face bani. Brand național și motiv de mândrie pentru politicieni, pepenele de Dăbuleni nu este sprijinit în niciun fel prin subvenții de creștere și nici la raft, unde pierde mereu startul la începutul sezonului în fața pepenilor din Egipt, Brazilia, iar apoi din Grecia.
O grindină sau prădătorii naturali, precum ciorile sau graurii, pot distruge complet o recoltă în mai puțin de jumătate de oră. Cei mai mulți producători angajează un paznic care stă permanent pe câmp, din primăvară până în toamnă. El păzește recolta de păsări, făcând tot felul de zgomote (tunuri de carbid, vuvuzele, petarde, clopoței) și, de asemenea, are în grijă pompa de apă, care adesea se fură.
Pentru a maximiza profitul, multe familii de agricultori aduc ca paznic un membru invalid, care nu are putere de muncă, dar poate contribui, astfel, la afacerea familiei. Am întâlnit, pe câmpurile invadate de ambrozie și țânțari, pline de cutii goale de energizant ieftin, sub soarele ce adesea ridică temperatura peste 40 de grade – bătrâni în cârje, unul cu piciorul amputat chiar, copii de 12 ani, oameni cu operație bypass la inimă, femei singure. (Petruț Călinescu)
Fotografiile au fost expuse în premieră, în toamna acestui an, la Cetate Arts Danube, în cadrul unui vernisaj privat.
Dori Trancă a fost lăutar timp de 25 de ani. Apoi cultivator de pepeni. S-a îmbolnăvit, nu a mai avut putere și până la urmă a rămas paznic la un văr de-al lui. „Știu toate câmpurile de aici și toate ciorile. Pe mine nu mă atacă. A venit odată o cioară mai bătrână, mai curajoasă. S-a apropiat, celelalte așteptau semnalul ei. I-am aruncat de mâncare, a ciugulit tot și nu le-a mai dat comanda să atace. În fiecare seara vine, mănâncă, pleacă. Nu mai am treabă cu niciuna.”
Nea Fane (55 de ani), muncitor în construcții, din Timișoara, păzește de ciori o cultură de pepeni, în zona Dăbuleni. Munca pe șantier l-a epuizat și simțea nevoia unei pauze, așa că a venit pe perioada verii să-și ajute un văr care deține plantația. În schimbul muncii sale, pe care o percepe mai degrabă ca pe un concediu, va primi niște grâu.
Ion, paznic, coace un porumb. A fost pictor la Cooperativa Arta din București. „Trei sute de oameni eram în subsol la Magazinul Cocorul; pictam reproduceri care se vindeau în librării în perioada comunistă. Mergeam la teatru, la operă, la cinema. Am autografe de la Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Augustin Doinaș. Eram odată în Cișmigiu și la terasa aia de lângă lac, pe cine văd: pe Nichita Stănescu. Îmi fac eu curaj, mă apropii și îi zic: vă cunosc, vă citesc și vă apreciez. Nichita se uită la mine, îmi zâmbește, se întrerupe din vorbă, că era cu alții, și îmi zice: dacă te rog să dai o fugă să îmi iei niște țigări, mă ajuți?”.
Proiectul a fost cofinanțat de AFCN, Administrația Fondului Cultural Național, având ca parteneri: Fundația Joana Grevers, Muzeul Național al Țăranului Român, Scena9, Asociația Laborator Artistic, Gala Societății Civile. El face parte dintr-o investigație mai largă, „Digging for Water”, realizată în România, Grecia și Portugalia cu sprijinul Journalism Funds. Predocumentarea a fost susținută de EIC Network.
Mulțumiri tuturor care au făcut posibil acest proiect. Acest proiect nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național/finanțatorilor. AFCN/finanțatorii nu este/sunt responsabilă(i) de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele lui pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
***
Despre Centrul de Fotografie Documentară (CdFD)
Lucrăm la proiecte de fotografie pe termen lung și le încheiem cu expoziții, albume și tipărituri experimentale. Oferim granturi de fotografie, am lansat prima colecție tipărită de fotografie documentară din România și creștem o arhivă digitală pe www.cdfd.ro
Petruț Călinescu este un fotograf independent, cofondator al Centrului de Fotografie Documentară. A lucrat pentru principalele cotidiene din România ca fotograf, iar astăzi este reprezentat de agenția londoneză Panos Pictures. Printre proiectele sale documentare pe termen lung se numără: Mândrie și Beton, The Black Sea, La Garaje, Periferia B. Portofoliul său poate fi văzut pe www.petrut-calinescu.com