Încă din secolul al 19-lea, râul Aire a fost puternic canalizat, în încercarea progresivă de a controla inundațiile. Intervențiile succesive, cu maluri betonate, cursuri deviate și secțiuni complet antropomorfizate, puternic criticate și negate, au devenit premisa unui concurs de arhitectură ce avea ca scop reîntoarcerea râului la forma sa naturală (implicit, de a distruge canalul și de a redirecționa cursul apei pe meandrele inițiale). Poate părea o abordare lăudabilă, însă arhitecții aveau păreri complementare. Refuzând sugestiile temei, au propus un plan care schimbă cursul gândirii ecologice; unul care combină canalul existent, transformat, cu o nouă divagație paralelă, amplă, a râului. Procesul implică o experiență particulară, prin care fiecare vizitator ar putea să vizualizeze și să înțeleagă ce a fost înainte și ce a devenit după, iar intervenția să se transforme în ceva aproape fără precedent – un manifest al faptului că orice formă de manipulare nu mai poate fi considerată „naturală”, originală.