Reprezentare super-realistă: un interviu cu bucharest.studio

13 octombrie 2022

Reprezentare super-realistă: un interviu cu bucharest.studio

INTERVIU REALIZAT DE Anda Zota IMAGINI: courtesy of bucharest.studio

În era digitală, în care imaginea de arhitectură se consumă cu rapiditate, bucharest.studio atrage atenția rapid. Imaginile lor sunt vibrante, pline de contrast și te transpun automat într-o atmosferă idilică, sharp, în care lumina devine un actor la fel de important precum arhitectura. Lucian Racovițean ne povestește despre începuturile bucharest.studio și despre ce a devenit, astăzi, compania sa de vizualizare de arhitectură, acum recunoscută internațional.

Cum s-a format bucharest.studio?

bucharest.studio e un fel de copil hibrid format din polenizarea a două concepte mai vechi. În 2018, proaspăt plecat dintr-o corporație, în timp ce încă locuiam în Danemarca, am participat la primul și ultimul concurs de arhitectură: o grădiniță în Reykjavik, Islanda. Încă nu abandonasem complet ideea de a continua cu arhitectura construită. Surprinzător, imediat după sărbători, în 2019, am primit un telefon în care eram anunțat că am câștigat locul II pentru proiectul propus și că Primăria din Reykjavik și-ar dori să cumpere drepturile de publicare a proiectului. Nu putea fi un moment mai potrivit. Cu fondurile astea am înființat firma de vizualizări lucianr.com în Copenhaga, în 2019. Mulți dintre cei care mă cunoșteau din companiile unde lucrasem anterior – Kengo Kuma și Bjarke Ingels – și care, la rândul lor, ori migraseră în alte firme, ori încă lucrau acolo, au avut încredere să-mi încredințeze proiecte, imediat după înființarea firmei lucianr.com. În perioada asta colaboram cu BIG, OMA, Jan Gehl, Henning Larsen, Snøhetta și alții.

Deși îmi doream să păstrez ambele firme, și cea de arhitectură, dar și pe cea de vizualizare de arhitectură, a trebuit să fac un sacrificiu. Pentru că în lumea arhitecturii încă nu aveam ceva concret – și ar fi urmat câteva luni de incertitudine – am decis că arhitectura vizuală e direct viabilă. Eram într-o perioadă în care îmi pierdusem interesul pentru arhitectură din cauza procesului foarte lung de implementare. Voiam să termin proiectele cât mai repede și cu cât mai puțin păr alb. Așa că decizia a fost în favoarea randărilor și în detrimentul arhitecturii construite.

După aproximativ 6 luni, Ovi – cu care lucrasem împreună la BIG în Copenhaga timp de 5 ani – s-a alăturat firmei lucianr.com ca partener. După aproximativ încă 6 luni, pentru că amândoi duceam dorul casei și familiei – la sfârșitul anului 2019, puțin înainte de pandemie – ne-am propus să ne întoarcem în România. Am închis firma din Copenhaga și în noiembrie eram în București. Ulterior, s-au alăturat și primii noștri colegi români, Mircea – care urmează să devină partener la finalul anului acestuia – și Pasma.

În perioada asta de început de 2020 încă lucram sub numele lucianr.com, deși începusem să înțelegem că ne trebuie un nume-liant pentru toată echipa și o identitate comună. Pentru că biroul avea ceva tract și atrăgea lume din culturi și țări diferite, a fost un fel de no-brainer numele. Bucureștiul/Bucharest e ceva care ne leagă pe toți – cu bune și rele –, un nume și un oraș pe care-l avem toți în comun și cu care rezonăm. De la primul birou din 2019, pe care îl împărțeam cu alți câțiva young professionals, până acum, am schimbat 4 birouri și aproximativ 30 de colegi. Momentan, suntem 18 și ne propunem să fim 24 până la sfârșitul anului. La finele lui 2023 sper să ajungem la 40, dacă situația Europei – și, în general, cea globală – nu va fi afectată de evenimentele curente.

Care sunt clienții voștri și cum v-ați găsit locul în industria din România?

Clienții și proiectele noastre variază dramatic în scară și amprentă media. De la artiști foarte puțin cunoscuți care proiectează capcane pentru șoareci sau fac design de ace și agrafe, până la titanii arhitecturii actuale – starhitecții care dezvoltă masterplanuri globale și interplanetare. Acum colaborăm cu Sou Fujimoto, MVRDV, BIG, OMA, Norman Foster, UNStudio – care recent au câștigat competiția de la Iași organizata de Grupul IULIUS –, Kengo Kuma, SOM, Snøhetta, Chipperfield, Paolo Portoghesi și mulți alții.Am lucrat și cu artiști din lumea muzicii. Talos – un fost coleg de facultate – care între timp a devenit singer-songwriter irlandez, foarte versatil și apreciat, ne-a rugat de curând să-i facem coperta celui mai recent album.

În ultima perioadă – practic în ultimul an – lucrăm la foarte multe animații și mai puține still-uri. Asta cumva ne-a împins într-o zonă total neconfortabilă. E mai mult lumea filmului și VFX-ului și mai puțin a arhitecturii. Dar cum ce nu te omoară te face mai puternic, așa se întâmplă și cu bucharest.studio. Sper ca în viitorul apropiat să facem o tranziție dinspre un studio de archviz spre o firmă de advertising sau chiar film. În afară de prezentarea de arhitectură în sine, să ne putem ocupa de toată imaginea unui proiect: logo, imagini, animație, website, branding, media, merchandise etc.

Am avut tentative să lucrăm și pe plan local – dar nu s-a concretizat nimic (nu că nu ne-am dori). Cred că asta și pentru că ne-am dezvoltat o etică destul de puternică în relație cu proiectele pe care le facem. Ori lucrăm cu clienți cu care ne face plăcere, ori trebuie să ne placă proiectele foarte mult – una sau alta. Nu facem compromisuri. Asta cumva ne limitează puțin pe plan local și ajungem să lucrăm doar internațional. Dar sper din toată inima ca acest lucru să se schimbe în viitorul apropiat. Un exemplu bun este Opera din Praga, o colaborare recentă, foarte reușită cu Sou Fujimoto. A fost prima dată când am colaborat cu Fujimoto, studioul lor din Paris. Nu a început ca cea mai bună colaborare – și asta a fost destul de descurajator, pentru că nu le cunoșteam încă workflow-ul. Dar ne-am păstrat încrederea pe tot parcursul proiectului ― pentru că ne plăcea mult conceptul și știam că o să iasă un produs de calitate în final.

Aveți o estetică particulară, cu contraste puternice și scene hiper-atmosferice. Cum ați ajuns la această direcție creativă? Este mai degrabă indicată de clienți sau este o viziune proprie asupra reprezentării?

Impresionant că se observă stilul nostru cu contraste puternice. Credeam că doar noi suntem conștienți de el. Și noi am dezbătut mult subiectul și ne-am întrebat de ce, comparativ cu peer-ii noștri, imaginile noastre sunt atât de saturate. Cred că fiecare artist este direct influențat și de contextul geografic. Arhitectura vizuală sau archviz-ul, în traducere liberă, e o imitație a realității. Astăzi, cam toată industria arhitecturii vizuale folosește mai mult sau mai puțin aceleași softuri și tehnici.

Fiecare material și proprietățile lui sunt imitate în virtual. O fațadă de beton aparent, în lumea virtuală, devine o înșiruire de mape (bitmap) și/sau texturi. Fiecare mapă vine cu proprietățile ei. Mapa de bază, adică cea de „diffuse”, e practic cum am vedea noi betonul, respectiv dacă ne-am uita la fațada aceea, perpendicular, într-o zi înnorată în care impuritățile de pe fațadă nu lasă umbre și nici nu apar reflexii. Pe mapa asta de diffuse, artistul adaugă o serie de alte mape care să imite cât mai fidel realitatea. O mapă cu un index de reflexie – și cu imperfecțiuni –, pentru că niciun material în lumea reală nu reflectă perfect pe toată suprafața. Peste reflexii apar mape de bump/normals, care sunt imperfecțiuni – mici găuri în beton, murdărie, pietre etc. – ale materialului, dar amplasate în planul acestuia, adică în 2D. În final, mapa care va face materialul să pară tridimensional se cheamă displacement.

Deși toată industria arhitecturii și cea a animațiilor și VFX-ului folosesc aceleași mape, aproximativ, contextul social și în special geografic este cel care influențează mood-ul și imaginea finală. În zonele sudice și în special cele însorite, imaginea și percepția realității unui artist sunt mult mai saturate. Prin comparație, în zonele de nord, private pe o perioadă îndelungată a anului de razele solare, realitatea artistului este mai puțin saturată și mai mult în tonuri neutre, desaturate.

Un termen bun de comparație sunt firmele de vizualizare din nordul Europei. Majoritatea imaginilor, nu numai din lumea archviz-ului, dar și istoric – picturi, gravuri etc. – din nordul Europei (i.e renașterea olandeză sau tonurile mute daneze) folosesc tehnici și culori șterse care reprezintă mai mult zile înnorate, fără umbre puternice.

În București, aproximativ una din 2-3 zile este însorită. Iar în timpul verii poate și mai mult. Acest fenomen, relativ nesemnificativ în viața de zi cu zi a pietonului bucureștean, are un impact masiv asupra percepției realității unui artist. De aici probabil și culorile saturate și contrastele dintre umbre și lumină în randările noastre. Personal, cred că direcția asta a fost mai mult involuntară – generată de contextul geografic –, nu a fost dictată nici de clienți, dar nu a fost nicio decizie empirică, setată de noi.

Care este procesul de lucru cu un client? Cât de multă libertate vă puteți asuma în realizarea acestor imagini?

Fiecare client e diferit și are nevoile lui. La fel ca prietenii sau copiii. Ca să explic procesul ăsta, de cele mai multe ori fac o juxtapoziție între meseria noastră și cea a unui dentist. Fiecare arhitect sau client în general crede că știe deja ce își dorește de la randarea lui și cum vrea să arate proiectul vizualizat. La fel ca atunci când mergi la dentist – știi dacă vrei un detartraj sau să-ți faci o albire. Dar niciodată nu ai o vedere globală despre tot procesul sau alte surprize care pot apărea. Sunt momente în care dentistul parcurge procesul cu tine și îți explică în termeni comprehensibili despre ce este vorba, fără să te obosească cu toată terminologia profesiei.

În situația asta ne aflăm și noi de cele mai multe ori. Încercăm să diagramatizăm cerințele clienților. Clienții noștri nu sunt doar arhitecți și dezvoltatori, ciși peisagiști, ingineri de structură și fațadă, botaniști, way-finding, uneori primim comentarii chiar de la soțiile clienților noștri. În birou, procesul ăsta l-am numit „2-week heuristics”. În traducere liberă, majoritatea proiectelor pe care le facem durează 2 săptămâni. În astea două săptămâni trebuie să digerăm niște proiecte și probleme foarte complexe și să generăm un set de imagini sau un film la standardele industriei. Chiar dacă rezultatul nu este tot timpul unul științific, ci doar o scurtătură, un paliativ practic al cerințelor clienților, este în natura meseriei noastre să rezolvăm chestiuni complexe într-un timp foarte scurt.

Cu toate acestea, de cele mai multe ori ne ajunge timpul să testăm foarte multe opțiuni înainte de pachetul final. Și asta cumva ne oferă libertatea artistică: încercăm mood-uri diferite în imagini, pe de o parte încercăm atmosfere care ne fac nouă plăcere și pe de altă parte testăm și cerintele clienților. În felul ăsta acoperim o plajă destul de largă de opțiuni. Plus că fiecare dintre noi are deja un repertoriu vast de experiențe în lumea arhitecturii vizuale. Acest cumul de experiență nu este neapărat ceva intrinsec artiștilor, ci mai degrabă dobândit în timp – fiecare dintre noi are probabil sute de imagini finalizate.

La început cred că obișnuiam să reprezentăm opțiunile clienților mai puțin detaliate și mai puțin estetice. Tocmai ca să aleagă varianta care ne făcea nouă plăcere – lucru care nu a funcționat. Ulterior, ne-am dat seama că și clienții noștri sunt fair-play – și nu aleg o imagine doar dintr-o fixație; de cele mai multe ori ei înșiși au clienții lor cu cerințele lor. Odată ce experimentezi epifania asta, că nu e un război între noi și clienți, ci de fapt e o colaborare pentru a atinge un scop final, viața, sau măcar aspectul ăsta al vieții, ți se ușurează substanțial.

În momentul de față cred că ne-am construit o relație destul de sănătoasă cu majoritatea clienților noștri. După un lung proces în care am învățat nevoile și cerințele celor cu care colaborăm, iar ei știu livrabilele noastre, cred că am ajuns la o sinergie instructivă.

Care sunt cele mai mari dificultăți de care vă loviți? Ce sfaturi aveți pentru noile birouri de vizualizare în devenire?

Inovația probabil este una din cele mai mari dificultăți de care ne lovim – sau o palmă pe care o merităm. Precum călugării Augustini care se auto-flagelau, așa abordăm și noi inovația. Un rău necesar (lol). E clar că inovația te scoate din zona de confort. Nu poți face inovație de pe canapea dând scroll – sau cel puțin noi nu reușim așa. Dacă vrei să-ți faci un nume sau să impresionezi piața – nu numai de randări, dar în orice domeniu în general – cred că trebuie să inovezi.

În primele luni, sau chiar primul an al biroului, de fapt chiar și acum, majoritatea colegilor care ni se alătură nu vin cu același mindset. Și e perfect de înțeles. Dar cu timpul ne-am prins că nu suntem singurii nebuni. Mulți colegi acum își sacrifică din timpul liber să învețe lucruri noi. Iar asta nu poate decât să te bucure enorm. Deși lucrurile se schimbă clar în bine, e o mentalitate mai vizibilă în vestul Europei decât în Europa de Est. Totuși, acest sacrificiu trebuie înțeles ca un construct temporar, care nu face decât să te motiveze să devii mai bun. De cele mai multe ori, fiecare dintre colegii care au această motivație de a inova devine, mai devreme sau mai târziu, un magician al arhitecturii vizuale.

Noi suntem în businessul acesta de aproape 4 ani. Erau foarte multe firme cu vechime în domeniu când ne-am făcut noi apariția. Pentru că am intrat târziu în clubul ăsta, a trebuit să venim cu ceva nou, altfel nu cred că ne-am fi dezvoltat atât de repede. Când a trebuit să facem prima animație – un film de 4 minute pentru un masterplan în Penang, Malaezia, care a câștigat premiul I și urmează să fie implementat – eram 5 oameni în birou și niciunul dintre noi nu avea experiență în domeniul animațiilor. Asta a fost o dificultate. Dar tot asta ne-a și împins să creștem, nu numai la figurat, ci și la propriu. Cumva tind să cred că de fapt dificultățile noastre sunt niște teste dintr-o lume paralelă, iar dacă le trecem, ajungem la nivelul următor.

Orice artist trebuie să aibă asta în vedere. Să înțeleagă că dificultățile sunt temporare și de cele mai multe ori te duc cu un pas mai aproape de Graal. Momentan, nu există o școală per se de vizualizare în București. Există asemenea școli în Italia, Spania, Suedia, Danemarca, dar încă nu este niciuna locală.

Eu, unul, sunt total pentru dezvoltare personală și cred că oricine trebuie să se cunoască pe sine și să își cunoască și depășească limitele. Dar mai presus decât dezvoltarea personală, cred în dezvoltarea asistată. Cred că arhitectura vizuală este o meserie în care se învață mai repede în grup și mai încet individual. Fiecare dintre noi, arhitecți cu diplomă sau ștampilă, am avut un mentor care ne-a învățat să desenăm, înainte de examenul propriu-zis de admitere la facultate. Imaginează-ți procesul acesta de învățare fără profesor de desen. La fel este și procesul din arhitectura vizuală. O lume de îndrumători și asistenți, de dascăli și dăscăliți, de profesori și asistenți. Trebuie să treci prin procesul de învățare dacă vrei un sfârșit cu triumf.