Şantierele falselor promisiuni

untitled

Sunt de fiecare dată surprins, când ajung în Olanda să-mi vizitez copiii, de eficienţa constructorilor de pe-acolo. În principal de străzi, că pe-astea le văd primele, dar nu numai. După ce că au una dintre cele mai serioase reţele de autostrăzi din lume, mereu mai găsesc câte ceva (important) de făcut. Având eu, ca bizonul american, acelaşi traseu de pornire (aeroport Schiphol – închiriere maşină undeva pe dreapta – autostrada către Deventer), mi-e la îndemână să constat progresia lucrărilor la intervale semnificative.

Cam ca atunci când vezi destul de rar un copil ca să fii surprins de cât de mult a crescut, lucru care inevitabil le scapă celor care-l au mereu în preajmă. Acum, spre exemplu, tot balamucul de lucrări la pasajele şi conexiunile autostradale care-mi complicau viaţa la ieşirea de la agentul de închiriere s-au transformat în reţea funcţională. Nimic ciudat aici, desigur, poate doar că GPS-urile n-au apucat încă să o introducă în sistem şi m-au trimis complet în dude, de a trebuit să mă iau după vechile instrumente din dotare: ochi, simţ de orientare, noroc. Ce m-a surprins însă şi unde vroiam să ajung (că doar nu o să m-apuc să vă povestesc de autostrăzi, ce dracu’!), este că în jurul acestei masive intervenţii nu mai există nicio urmă a procesului, nicio cicatrice.

Tot ce-i în jur este perfect curat, sănătos, viu. De aceea totul pare să fi fost acolo, fix aşa, de când lumea (modernă, fireşte). Adică nicio grămăjoară de moloz uitată, vreun copac rupt, vreo tarla lăsată în paragină pe unde vor fi adăstat constructorii cu organizările lor de şantier. Nimic. Cauţi cu lumânarea urmările măcelului şi nu vezi nimic. Iarbă crescută, câmpuri cultivate, pomi la locul lor, perfect aliniaţi sau, dimpotrivă, savant nealiniaţi, după gust. Ce s-o fi întâmplat cu munţii de pietriş, cu betoanele şi asfalturile preparate şi turnate pe-acolo?

Mister. Mister pentru cineva care vine dintr-o lume în care nimic ca lumea nu se termină niciodată. În care, importantă e, eventual, doar tarlaua ta, restul ducă-se. O lume unde în urma fiecărui şantier rămân urme pe care bălăriile, praful sau obişnuinţa au nevoie de mult timp ca să le astupe. În care nimic nu se închide perfect, unde mereu pe la colţuri rămâne câte ceva nerezolvat, neterminat, imperfect. O lume în care lucrările (desigur teritoriul infrastructurii rutiere este unul privilegiat, dar nu mă refer numai la asta) tind să se eternizeze, cantonate într-o zonă gri, de şantier în curs, al cărui final nu-l poţi estima, căci datele de pe panourile obligatorii de semnalizare sunt oricum de mult depăşite. O lume care pare să se fi născut din şi trăieşte încă cu semnele şi cicatricile marilor şantiere din anii ’80 ai celuilalt secol şi pe care aproape că nu le mai sesizăm, obişnuiţi de atâta vreme să le avem în preajmă. Dar simt că ele ne influenţează, jucându-şi bine, subversiv şi tainic, rolul formator.

Oraşele noastre, spaţiile noastre pu­blice sunt, generic vorbind, copiii fenomenului „casa poporului”. Ele poartă adică în ADN violenţa arbitrară a construitului fără de grijă, dezinteresul pentru cel de lângă, dezinvoltura criminală. Câte dintre marile şantiere ale epocii al cărei urmaş este lumea noastră s-au teminat curat, corect, fără cicatrici şi răni adânci? Eu, unul, nu prea ştiu. Atenţia pentru vindecare, pentru cicatrizare corectă, estetică nu făcea parte din preocupările vremii. Mai degrabă nevindecarea, rana deschisă, supurandă, cangrena erau metodele cu care se lucra, în scopul permanentizării stării de asediu asupra societăţii ce caracterizează orice regim despotic. Între timp, deşi regimul se va fi schimbat, stilul încă prea puţin.

Noii actori ai edificării au reuşit să recicleze metehnele epocii vechi, făcându-le să supravieţuiască nefiresc, într-o lume din care acoperirea ideologică a dispărut. Demonii construitului iresponsabil nu au fost exorcizaţi la vreme şi nu s-au desprins niciodată de fiinţa stilului de lucru autohton. Şi dacă mă revoltă imperfecţiunile şi bălăriile care umplu spaţiile reziduale sau adiacente oricărui şantier nu este pentru că aş avea ceva cu plantele plebee, ci pentru că văd în ele semnul incapacităţii noastre de a evo­lua. De a depăşi egoismul inept al celui pentru care nu există celălalt, pentru care oraşul, lumea este doar o juxtapunere de curţi închise, de spaţii ce nu se vor amesteca niciodată. Tot mai multe bucăţi de spaţiu sunt definitiv compromise de această atitudine născută din aroganţa criminală a actului totalitar pe care s-au altoit egoismul şi lăcomia noii ordini economice. Iar violenţa noii atitudini este atât de mare, încât nimic nu-i rezistă: natură, spaţii urbane, monumente istorice sau terenuri virgine. Nici măcar sufletele. De aceea mă surprinde dureros normalitatea proceselor de construcţie din alte ţări unde democraţia nu e doar maimuţărită superficial, ci trăită autentic.

Chiar şi acolo orice nouă edificare este, înainte de orice, un act violent. Violenţă fondatoare, fără doar şi poate, dar totuşi violenţă în raport cu ordinea existentă. Numai că lumea ajunge să accepte violenţa, intruziunea forţată în ordinea lucrurilor tocmai datorită promisiunii unei ordini superioare. A unui lucru mai bun. Mai frumos, mai util. Iar acolo promisiunile sunt respectate. Lucrul bun apare, se manifestă, suferinţa spaţiului este redusă la minimum, cicatrizarea este aproape perfectă. Urmele sunt atât de greu de sesizat încât uneori nici memoria nu mai funcţionează.

Problema spaţiului nostru nu este doar că violenţa este cotidiană, ubicuă, permanentă, ci mai ales că promisiunea binelui viitor care să o justifice nu este decât rareori respectată. Iar dacă acceptarea benevolă a suferinţei nu se poate manifesta decât în orizontul speranţei, chiar şi speranţa se poate nărui odată cu conştientizarea mistificării…