Slow living cu Felicia Simion: jurnalul unei izolări fotografice

Încărcate de bucurie vizuală și emoție – așa au fost de fiecare dată întâlnirile mele cu Felicia Simion și fotografiile sale.

Felicia a ales să trăiască această perioadă alături de familia ei, în casa părintească dintr-un pitoresc sat oltenesc, iar ideea unui jurnal fotografic a venit firesc. Detalii ale unei vieți slow cu lumină blândă, pomii înflorind, rufe la uscat cu zâmbet și joacă artistică, gesturi cotidiene ale oamenilor dragi – iată cum drumul egal al fiecărei zile a devenit prilej de uimire bună în fața vieții cumplit de surprinzătoare.

Iar pentru privitorul care trăiește izolarea departe de natură, acest jurnal foto este un moment de bucurie zilnică pe care o puteți urmări/simți pe pagina de instagram a Feliciei.

izolare (2)

Unde trăiești aceste zile de izolare?
Zilele de izolare le trăiesc undeva la țară, în Oltenia, la casa părinților mei. Avem curte, grădină, pădure aproape și N apusuri de privit. Este calm, cu iz de liliac și păsări cântătoare. Uneori îmi lipsește însă orașul, cu zgomotele și neliniștile lui, însă m-am obișnuit și cu satul, cu verde-câmpul, praful, oile vecinului, și formația Azur în difuzoare.

Câte ceva despre această serie fotografică legată de izolare… Ideea a venit odată cu realitatea trăirii, îmi imaginez?
Cu siguranță. Mutându-mă la țară, m-am așteptat să urmeze (și) zile de monotonie și de dor de activitățile obișnuite de la oraș. Așa că mi-am propus ca în fiecare zi să fotografiez. Fără excepție. A fost un challenge auto-impus, care m-a ținut și mă ține „în priză”. Am început cu zambilele bunicii, ori cu câte un moment „furat” cu vreun gest al fetiței mele de 1 an, Aurora. Am continuat cu (muuulte) autoportrete, iar recent am avut o colaborare cu brand-ul Ami Amalia, de care sunt tare bucuroasă. Lucrurile au evoluat firesc, cumva, și, totodată, neașteptat.

izolare (4)

Cum e să trăiești, slow, la țară?
Este, într-adevăr, slow, cu scurte momente de intensitate mai mare. Este ceva cu care te înveți, în cele din urmă. Apreciez cumințenia vieții la țară, dar, totodată, mi-e dor de București, de agitația zilelor și de oportunitățile care apar periodic.

Ceva nou din această perioadă – un sentiment, o teamă, o certitudine, o idee…
Nevoia de muncă și de disciplină. Este ceva ce a apărut pe parcursul săptămânilor lente. Dorul de activitate intensă, dorul de oboseală (!). Să nu mai zic de dorul de a călători. Sunt recunoscătoare, însă, pentru mobilitatea care există, totuși, aici. Să poți să privești grâul fluturând în vânt, să calci pământul și să te plimbi prin frunze în pădure… E lucru mare.

Te vezi trăind la sat și după terminarea izolării?
Este o idee pe care am tot dezbătut-o și care a revenit constant. Am reflectat mult asupra acestui lucru și am ajuns la concluzia că, oricât de frumos ar fi aici, pe termen lung, orașul și ceea ce presupune el ne cheamă înapoi. Am învățat, însă, că viața este cumplit de surprinzătoare, așadar nu exclud ca, într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, să ne (mai) luăm bagajele o dată și să ne mutăm la sat.