Sorin Onișor: „Maramureșul e unul din cele mai fotogenice locuri din țară”

27 mai 2024

Sorin Onișor: „Maramureșul e unul din cele mai fotogenice locuri din țară”

INTERVIU: Manuela Zipiși FOTO: Sorin Onișor

Unul dintre cei mai renumiți fotografi ai spațiului rural autohton, Sorin Onișor ne reamintește fotografic de aproximativ 20 de ani cât de prețioasă este minunata lume a satului, cu natura și tradițiile sale. Bănățean care locuiește de ceva vreme în Bucovina, Sorin este îndrăgostit iremediabil de Maramureș, ținut care l-a fermecat din prima clipă grație oamenilor cu drag de vorbă, a tradițiilor bine păstrate și a gusturilor aproape de natură, și în pofida degradării constante a ultimilor ani, cauzate atât de depopulare, cât și de construcțiile aberante care lovesc dur în inima lemnoasă a caselor tradiționale. Același drag de Maramureș l-a făcut pe Sorin, a cărui creație foto se poate descoperi pe pagina sa de artist, sorinonisor.ro, și pe Facebook, să aleagă pentru copiii săi numele Mara și Mureș. Să stai la povești cu Sorin Onișor este o plăcere, iar dacă îi privești fotografiile în timp ce îți vorbește despre Maramureș, vraja e absolut garantată….

Câte ceva despre experiențele ultimilor ani din Maramureș sau, mai bine spus, care este povestea ta de dragoste fotografică cu această regiune:

Cu Maramureșul am o poveste lungă, fiind vorba despre prima mea iubire în fotografie. Totul a început acum 20 de ani, pe când eram profesor de istorie-geografie la o școală de lângă Timișoara, și mi-a căzut în mână un aparat foto. Într-un an de zile trecusem deja la avansați și am început să colaborez cu tot felul de site-uri și instituții, de la Televiziunea Română până la Patriarhie, pentru că am făcut multe fotografii în zona rurală. În Maramureș am ajuns tot de la școală, în sensul că în 2005, la începutul vacanței de vară, am condus din Banat acasă două eleve surori și pe bunica acestora, rămânând apoi vreo 10 zile în Maramureș. M-am împrietenit imediat cu vecinii, cu alți oameni din sat și m-am simțit ca acasă. Și m-am îndrăgostit atunci de Maramureș, unde revin des și unde am acum o grămadă de prieteni, de la ciobani sau fierari până la artiști ori oficialități de prin zonă, și unde am organizat mai multe workshop-uri de fotografie.

Ce continuă să te atragă la Maramureșul căruia i-ai surprins fotografic tradițiile, oamenii?

În primul rând, mie îmi plac oamenii, oamenii satelor. Oamenii din Maramureș sunt printre cei mai ospitalieri și mai calzi din țară. Sunt obișnuiți cu vorba, cu omenia. Apoi, bineînțeles, e vorba de natura locurilor, de relieful care înconjoară satele, care este foarte, foarte frumos, foarte fotogenic. În același timp, există dealuri și munți joși locuiți până spre înălțimi, iar oamenii se ocupă cu multe îndeletniciri ancestrale. Cu păstoritul, cositul, cu fânețele care sunt foarte pitorești pe dealuri, așa că Maramureșul e unul din cele mai fotogenice locuri din țară. Aici oamenii încă se mai îmbracă foarte des în costume tradiționale. Dacă mergi prin satele Maramureșului în fiecare duminică, vezi un mare număr de bătrâni, și nu numai, în straie tradiționale. Iar pentru ei e o mândrie să meargă îmbrăcați așa.

Cum s-a schimbat Maramureșul în ultimii ani, dincolo de frumusețea naturală și de tradiții?

Din păcate, Maramureșul este zona din România care s-a stricat cel mai mult în ultimii 20 de ani, fiind statistic regiunea cu cei mai mulți oameni plecați în străinătate. Tinerii au plecat pentru că nu-i mai atrage nimic să rămână în sate, și nu numai în Maramureș, ci în toată țara. Au rămas aproape numai bătrânii acolo, care încet-încet se sting și găsesc tot mai puține gospodării active, tot mai puțini ciobani sau oameni care cultivă câmpurile. Un al doilea aspect, la fel de urât, este cel legat de casele vechi, tradiționale, frumoasele case pitorești de lemn care au fost înlocuite de beton, monstruozități de construcții din ciment, inox, sticlă sau te miri ce, pentru că nu există o lege de urbanism foarte clară, în afară de siturile rurale care sunt protejate, dar nici măcar acestea în totalitate.

Aș vrea să semnalez, spre exemplu, cazul unui sit UNESCO, biserica și cimitirul de lemn din Ieud Deal, unde am observat cu stupoare că vreo douăzeci de monumente de cruci tradiționale de lemn, care sunt foarte frumoase, au fost înlocuite cu niște monumente funerare imense și grotești, din marmură neagră. Un alt sat care s-a deteriorat mult este Botiza, unde am locurile mele preferate pe dealuri, de unde fotografiez. Acum 20 de ani vedeai o arhitectură unitară, majoritatea caselor fiind din lemn sau oricum construite într-un stil unitar, tradițional. Acum nu mai știu cum să încadrez bisericile din lemn, sunt trei acolo, ca să nu intre în cadru și câte o construcție imensă, ori neterminată, care strică absolut toată armonia.

Câteva locuri pe care le-ai recomanda cuiva care ajunge pentru prima oară în Maramureș:

Hai să o luăm de la est la vest, de la poarta de intrare dinspre Bucovina, care deja este un loc foarte interesant. Avem aici pasul Prislop, cel mai înalt pas din țară, cu o pârtie, Mănăstirea Prislop și evenimente deosebite, cum este Hora de la Prislop în august. Avem apoi stațiunea Borșa, care e în imediata vecinătate a unor munți frumoși din Munții Rodnei, Vârful Pietrosul Rodnei și Vârful Ineu, și a Cascadei Cailor, care are tot timpul apă. Ajungem pe Valea Izei și ne oprim la Săcel, unde există o moară tradițională devenită muzeu. Moara este încă funcțională și se poate vedea cum se făcea odinioară făina, lâna etc. Tot în Săcel avem un surprinzător meșter care se cheamă Vasile Șușca, cel mai renumit meșter de măști tradiționale din Maramureș. Satul meu preferat de pe Valea Izei este Ieud, unde se află și cimitirul de lemn amintit. Ieudul este un sat foarte bine așezat și fotogenic și are mai mult de șase biserici de lemn. În ultimii 7-8 ani stau aici la Casa Tradițiilor, pensiunea unei familii minunate.

Avem apoi Bârsana, care este cunoscută datorită acelui meșter Bârsan, care a făcut cele mai multe porți tradiționale monumentale din lemn, meșteșug continuat de către băieții lui. Un alt loc frumos și spectaculos în care merg des este Valea Vișeului de la Vișeul de Sus. Aici există Mocănița, unul dintre cele 7-8 trenulețe cu aburi din România care are în Maramureș un traseu spectaculos, pe lângă un fir de apă, trei ore printre munți. La capăt te așteaptă un loc amenajat cu muzică tradițională, grătare etc. și apoi te întorci înapoi: o călătorie frumoasă, de făcut mai ales toamna, în octombrie, când natura e colorată sau iarna când e zăpadă. Nu în ultimul rând, le recomand tuturor să îl viziteze la Baia Sprie pe Daniel Leș, un prieten olar, care are Casa Olarului și mai multe căsuțe de lemn pentru turiști și pentru cursanții care vin să învețe olărit.

Gusturi locale, bucate, licori care te-au impresionat și unde le-ai încercat:

Îmi place supa de găină, supa de casă, de cocoș, de rață, de gâscă cu tăiței sau găluște. Apoi îmi plac ciorbele. Foarte mult îmi plac ciorbele. Amândouă aceste chestii cam lipsesc prin alte țări, deci nu prea găsești ciorbele noastre minunate pe niciunde.Și tare dor mi-e de ele peste tot când călătoresc. Trecem la felul doi. O, Doamne, câte tocănițe avem! După aceea avem minunatele sarmale, friptura la cuptor, ciolanul cu fasole, cârnați de casă, caltaboșul sau slănina care se topește în gură dacă e bine făcută și ținută cum trebuie, la sare, apoi afumată. Să luăm, spre exemplu, un mic dejun la Casa Tradițiilor din Ieud. Se umple masa cu de toate, de la gemuri naturale, zacuscă de tot felul, brânzeturi, mezeluri de casă, inclusiv gogoși proaspăt făcute, ochiuri de ouă și șnițel de pui. Totul e cald, gata pentru dimineață. Iar dintre licori, aș amintit horinca.