Teoria lui Victor Hugo, dezvoltată ulterior de Frank Lloyd Wright, conform căreia arhitectura este, înainte de orice, un mijloc de comunicare („o carte de piatră”), cu o putere de expresie depinzând de contextul social, se aplică foarte bine arhitecturii juridice, a cărei lungă istorie nu încapsulează doar un discurs morfologic, ci și diferite concepții asupra ideii de lege, dreptate, adevăr. Sintetizând și simplificând la maximum, traiectoria spațiului juridic evoluează, de-a lungul a mii de ani, de la adunări publice în aer liber până la structuri închise, labirintice, monumentale, deseori opulente, gândite mai degrabă să intimideze, să creeze un efect de inaccesibilitate. În secolul XX și mai ales în ultimele decenii se afirmă însă o arhitectură ce propune, pe cât posibil, o de-ierarhizare a spațiului și o renunțare la tendințele „disciplinare”, redând rolul orășenesc, comunitar al clădirilor instanțelor judecătorești. Ideea de teritoriu închis rămâne (trebuie să rămână), dar, complementar, alte spații capătă deschidere, pentru oameni.