Vechi vederi din viitor: „Metabucătăria” sau reapropierea de materie. O instalație Stardust Architects*

Interviu cu Brîndușa Tudor realizat de Iuliana Dumitru

Sigur că „Metabucătăria” e o instalație – o găsiți „instalată” la Kunsthalle Bega, parte din spectaculoasa expoziție Cronicile viitorilor supereroi, nu într-un white cube oarecare, ci într-o amplă scenă (și scenografie) deschisă, cu nișe, reliefuri și structuri ce dau spațiului adâncime și înălțime. „Metabucătăria” e însă mai ales loc de întâlnire, de schimb, de trecere, de transformare. E materie-spațiu-timp, toate așezate pe o masă în forma unui cerc lăsat întredeschis.

Pare, la prima vedere, o prezență „anacronică” într-o expoziție ce se avântă în proiecții digitale și explorează teritorii necunoscute ale viitorului nostru pe pământ – un mănunchi de cânepă atârnă fragil și-și scutură granulele uscate într-o sită, în timp ce alături ne așteaptă să ne înghită în universul ei o instalație de VR. Toate însă spun, în limbaj propriu, o poveste pentru/despre viitor, pun întrebări urgente, imaginează răspunsuri dintr-o mare de incertitudini, fantezii și posibilități.

„Metabucătăria” este creată de Brîndușa Tudor și Anca Cioarec (Stardust Architects*) și reunește cinci inițiative sustenabile de lucru cu materia și de regenerare a legăturii dintre om și loc. Am stat de vorbă cu Brîndușa chiar la deschiderea expoziției de la Kunsthalle Bega și chiar la masa-laborator pe care materia organică își ducea existența efemer-infinită. Frunze, zemuri, textile, culori, texturi, granule, hârtie, pulbere, instrumente, rețete…

Pe scurt, cei cinci „metabucătari” sunt (și spun pe scurt pentru că fiecare proiect în parte e o lume în sine și merită cercetat îndeaproape): Grădina Istorică și Ierburi Uitate, ce recuperează vechi rețete gastronomice și redescoperă știința (dar și deliciul!) plantelor „din umbră” ori a celor comestibile din vegetația spontană; Atelier TERRApia, care revitalizează arhitectura de pământ; Living Cities Architecture, ce reconstituie sau generează materiale de construcții pe bază de cânepă (hempcrete, un biocompozit cu proprietăți termice excelente, permeabil la vapori, flexibil, rezistent la mucegai și ciuperci); Atelier Tron și textile naturale vopsite cu plante; Culinaria și procesele de fermentație ca mod de conservare a alimentelor sau ca încercare de refolosire creativă a resturilor alimentare. Pentru că nimic nu se irosește, totul într-adevăr se transformă. Totul e – sau poate deveni – meta.

Care e istoria Metabucătăriei? Cum ați migrat dinspre arhitectură spre alte domenii?
Eu și Anca lucrăm împreună de 10 ani, iar criza financiară de atunci ne-a obligat să ne inventăm tot soiul de formule de lucru și să ne exersăm forța de reziliență. Am început cu arhitecturi și design de obiect la scară mică, deci cu ceea ce simțeam că e cumva controlabil. Interesul pentru arta contemporană vine și din faptul că Anca și-a dat doctoratul în relația dintre spațiul de artă și obiectul expus. Deci preocuparea exista deja.

Am ajuns însă destul de intuitiv să propunem și să creăm o instalație ca Metabucătăria, care s-a născut în urmă cu 4 ani, când am participat la concursul pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția, cu tema „Freespace”. La vremea aia ne-am imaginat că masa ar putea găzdui 12 birouri de arhitectură din România care trebuiau să-și curatorieze propriul program, fiecare având două săptămâni la dispoziție. Sensul era de a discuta, de a găti, de a oferi mâncare, de a sta de vorbă cu publicul despre ce înseamnă spațiul ăsta comun.

De ce mâncare? De ce arhitectură și mâncare?
Mâncarea (mâncatul) e foarte importantă, pentru că e un ritual care presupune un moment de generozitate: a sta la masă împreună cu celălalt și a împărtăși idei, a purta un dialog în cel mai prietenos context. Ne hrănim reciproc. Nu am câștigat concursul pentru Bienală, dar toată cercetarea a fost incredibil de intensă și de fructuoasă. Fără să ne fi propus, observam cum Metabucătăria tot revenea și infuza, cumva de la sine, alte proiecte ale noastre. Am făcut, de pildă, cu prilejul Centenarului Bauhaus, un workshop în care ne-am plimbat cu studenții prin București și am descoperit câteva dintre clădirile lui M. Iancu, apoi, în modulul coordonat de artista Kristin Wenzel, le-am propus să-și aleagă o bucată de tencuială de 10 x 10 cm, pe care au copiat-o în lut, ipsos, apoi au turnat silicon pentru a-și crea matrița, iar în matrițe la sfârșit au turnat săpun și ciocolată. Deci tot o Metabucătărie!

Constat că majoritatea „metabucătarilor” de la masă sunt sau au fost arhitecți. Înseamnă asta ceva? Identifici niște limitări, niște neajunsuri ale domeniului? Sau e mai degrabă un privilegiu, o expresie a deschiderii interdisciplinare pe care ți-o oferă un astfel de domeniu?
E și una, și alta. Sunt, desigur, diverse obstacole, și în școală, și imediat după. Pe de o parte, arhitectura este un meșteșug, în sensul în care poți ajunge un maestru al lucrului cu materia. În același timp, până ajungi acolo, treci prin foarte multe domenii (inginerie, materiale, filosofie, estetică ș.a.); apoi lucrând cu oameni trebuie să capeți niște abilități de citire psihologică, să înțelegi comportamente și nevoi. Și tocmai complexitatea asta a arhitecturii îți dă uneori senzația că ar trebui să o restrângi și s-o aduci la dimensiuni pe care le poți controla. Asta e ceea ce ne-am dorit, eu și Anca. Să ne recăpătăm privirea de copil. Ca și cum ai face tabula rasa și să zici „hai să învăț din nou!”.

Mai e un punct problematic al arhitecturii – impactul ei social, economic, politic. Despre lucrurile astea vorbim prea puțin în școală și în general în meseria asta. Poate și pentru că lucrul cu materia e seducător, te face literalmente să uiți că dincolo de ea, la final, fiecare zid creează tipare, modelează lumea. Iar dacă uiți asta, e cazul s-o reiei de la zero. Cred așadar că fiecare om de la masa asta s-a oprit la un moment dat și s-a întrebat: care e de fapt impactul și sensul a ceea ce fac? Și fiecare a încercat să răspundă în felul său.

Cele 5 inițiative de aici se bazează pe cercetări și experimente sustenabile, locale, cu o puternică componentă educativă și socială, nu sunt experimente solitare, rupte de realitate. Cum se pot ele transforma în inițiative la scară largă, cu impact vizibil?
Singurul lucru clar în toată povestea e că soluțiile pentru a schimba circuitele astea îngrozitor de greu de oprit sunt tot timpul la scara unei comunități, la scară locală. Dacă stai un pic să te uiți, într-o zi a vieții tale, de unde vin obiectele de care te folosești, îți dai seama că toată planeta e la tine în mână și că de fapt poți să începi să alegi diferit. Iar când te prinzi ce proces stă în spatele obiectului ăluia și cine e omul care-l face, începi să ai altă relație cu el – nu mai e un lucru pe care îl arunci cu ușurință – și să nu te mai mire de ce un lucru costă 3 lei, iar altul 10 lei. Cel ieftin vine dintr-un sistem disfuncțional, iar celălalt e făcut de un om care-și prețuiește munca în mod just.

Sunt micro-inițiative, dar atunci când îi pui laolaltă pe toți oamenii ăștia, e limpede că vor fi și mai mulți, iar noile practici vor deveni treptat mai simple și mai la îndemână. „Metabucătăria” nu e un demers paseist. Nu e vorba de a ne întoarce în trecut cu totul, ci de a reuși să folosim tehnologia de azi și bucăți de industrializare/eficientizare în amestec cu materiale și practici naturale, într-o bună măsură – chiar dacă măsura asta e greu de stabilit. Dar tocmai de-aceea trebuie să încercăm în continuare, să testăm, să greșim, să învățăm, să-i învățăm și pe alții, să creăm cunoaștere și tot așa. Cred, deci, în colaborarea dintre tehnologie, industrializare de scară mică și material local.

„Metabucătăria” face parte din expoziția Cronicile viitorilor supereroi, curatoriată de Anca Verona Mihuleț (Bega Art Prize, 2019) și deschisă la Kunsthalle Bega, Timișoara, până în 20 martie 2022.

Organizator: Kunsthalle Bega
Curator: Anca Verona Mihuleț
Producție și co-design instalație: Atelier Vast
Producție recipiente ceramice: Studio Mud
Practici expuse: Atelier Tron, Atelier Terrapia, Culinaria, Grădina Istorică, Ierburi Uitate, Living Cities Architecture
Concept și coordonare ateliere pentru copii: De-a Arhitectura
Co-finanțatori: Ordinul Arhitecților din România (Timbrul de arhitectură), Centrul de Proiecte Timișoara, AFCN
Partener: Greenfeel Ronaț Timișoara
Foto: Vlad Cîndea, Kunsthalle Bega 

Kunsthalle Bega este un spațiu alternativ și experimental dedicat în special tinerilor artiști. Kunsthalle Bega oferă în fiecare an premiul Bega Art Prize unui tânăr curator român care reușește să schimbe regulile în percepția curatorială. Echipa Kunsthalle Bega: Alina Cristescu, Liviana Dan, Andreea Drăghicescu, Ugron Lajos, Bogdan Rața.

Articol publicat în igloo #205 / decembrie 2021 – ianuarie 2022 / Viena. Locuinţe sociale / rubrica #DeGustBun