What is a house for? Angelo Bucci despre Casa din Travertin a lui Gordon Bunshaft – 10.07.2020
INTERVIU: What is a house for? TRADUCERE: Anca Rotar
Pornind de la reședința laureatului Pritzker Gordon Bunshaft, dialogul dintre echipa What is a house for? și Angelo Bucci (sbpr arquitetos) ne arată cum o clădire niciodată văzută „în viața reală” își poate lăsa amprenta asupra viziunii și carierei unui arhitect, prin puritatea formelor și a materialelor. În același timp, el reprezintă o ocazie de a reflecta la relația simbiotică dintre artă și arhitectură și la fragilitatea patrimoniului modernist.
Angelo Bucci: De-a lungul anilor, casa lui Gordon Bunshaft a exercitat o influență deosebită asupra mea. Totuși, această relaționare a fost mereu la un nivel teoretic și de-abia în 2006, când am fost invitat să proiectez o casă în East Hampton, am reușit să mă apropii de ea. La vremea respectivă, când am vizitat situl, am fost întrebat dacă exista în zonă vreo clădire pe care mi-aș fi dorit să o văd. „Cu siguranță”, am răspuns, „casa lui Bunshaft”. Atunci am aflat cu surprindere că ea fusese demolată nu cu mult timp înainte. A fost un șoc. Atât casa, cât și grădina ei, proiectată de (Osamu) Noguchi, ocupaseră un loc special în mintea mea în tot acel timp și când, în sfârșit, eram atât de aproape de ele, nu mai existau.
WAHF: Ce v-a atras la acea casă timp de atîția ani?
AB: Felul în care arhitectul poate deschide câmpul propunerii prin renunțarea la greutatea tradiției. Casa lui Bunshaft era compusă din numai doi pereți placați cu travertin, cu un acoperiș cu grinzi prefabricate în dublu T și un plan de o simplitate incredibilă: două dormitoare pe extreme, deschise către două zone opuse ale grădinii, și un living central, deschis către lac.
Totul este conectat cu exteriorul. O putem compara cu Casa Farnsworth a lui Mies van der Rohe. Totuși, Casa din Travertin îi este cumva mai familiară unui brazilian, mai precis unuia din São Paulo. O placă sprijinită pe o doi pereți portanți – atât de radical, atât de elementar, încât putem să regăsim aceeași schemă în multe alte structuri. O construcție tipică dintr-o favela braziliană este realizată la fel, deorece fiecare așezare informală are propria fabrică care produce blocuri și plăci de beton. Cred că majoritatea brazilienilor, din toate păturile sociale, ar recunoaște elementele de bază ale casei lui Bunshaft, atât de adânc sunt ele înrădăcinate în cultura noastră contemporană legată de construcții. Pur și simplu, avem o relație apropiată cu simplitatea caselor din beton prefabricat.
În ceea ce privește materialitatea, ele sunt structuri foarte modeste, dar, în același timp, luxuriante în generozitatea lor spațială. Trebuie să mărturisesc că locuința care mi-a stăruit atât de mult în minte nu avea un strat din travertin, ci doar doi pereți de beton. Travertinul e cel care îi dă numele dar, pentru mine, ar fi la fel de valoroasă chiar dacă ar fi fost construită fără el. De fapt, chiar aș prefera-o neacoperită de travertin deoarece, din punctul de vedere al unui Brazilian, travertinul corespunde unui standard înalt și prefer esențialul oricărui material sofisticat.
WAHF: Arta joacă un rol important în cadrul Casei din Travertin, prin faptul că transformă un mediu altfel foarte auster într-un spațiu mai domestic.
AB: Cred că aveți dreptate. Mi se pare ceva foarte frumos, faptul că, pentru Bunshaft, producția de cultură era ceea ce îl făcea să se simtă ca acasă. Casa este un manifest pentru ideile care stau la baza civilizației. Ea comută atenția de la elementele arhitecturale către obiectele de artă și conversațiile dintre oameni. Bunshaft însuși colabora adeseori cu artiști, iar acest lucru este reflectat în cadrul interiorului casei. Noguchi și Henry Moore făceau parte din viața lui de zi cu zi. Cred că motivul pentru care operele lui Henry Moore erau prezente în casă era faptul că ei făceau schimb de lucrări, din postura de colegi, de prieteni, fiind și producători de cultură, ca arhitect și, respectiv, artist.
WAHF: Să vorbim despre interior. Ce l-a motivat pe Bunshaft să insiste atât de mult pe caracterul comunal al casei?
AB: În primul rând, aș vrea să subliniez că era o casă de weekend, prin urmare una destinată unei locuiri relaxate. Nu era o casă care trebuia să urmeze toate codurile și ritmurile unei reședințe permanente. În același timp, casa lui Bunshaft era, mai degrabă, două case într-una singură. Avea două spații pe care le-aș considera foarte intime din cauza distanței fizice considerabile dintre ele.
În planul de podea, putem vedea dormitorul cu o baie mai mare și o altă camera mai aproape de bucătărie, care poate fi o cameră de oaspeți. Casa lui Bunshaft nu își expune ocupanții, proiectul ei acomodează diferitele sfere ale intimității, fără să renunțe la modernitate sau la libertate.
WAHF: Perspectivele sunt încadrate, iar forma generală a clădirii este de dreptunghi precis. În plus, ea este puțin elevată față de sol. Cum reușește Bunshaft să realizeze o distincție atât de clară între arhitectură și peisaj?
AB: Dacă priviți casa de la intrare, ea apare ca un perete continuu, asemenea Casei Zid a lui John Hejduk. O putem asemăna și proiectului original al lui Saaringen pentru Capela din Cambridge, Massachussets. Acolo, unul dintre ziduri este orientat către sediul MIT și se poate trece prin el, iar o formă asemenea unui „gât” leagă intrarea cu cilindrul din spatele ei. De asemenea, Casa din Travertin are ceva în comun cu proiectul Casei din Cărămidă, al lui Mies van der Rohe, unde pereții se extind cu mult dincolo de casa propriu-zisă. Datorăm acestui aspect, a prezenței puternice a unui element simplu, faptul că interiorul și exteriorul casei sunt atât de bine conectate.
Bunshaft folosește pereții nu pentru a separa spațiile, ci pentru a încadra fragmente din exterior, ca și cum ar deschide camerele către trei zone distincte. Casa devine un adăpost în mijlocul unei grădini. La o primă vedere, ar putea părea că geometria ei se opune împrejurimilor. Opusul este adevărat. Tocmai datorită acestei simplități epurate, ea poate realiza atât de natural fuziunea dintre interior și exterior. Mai mult, grădina este atât de bine gândită încât apropie spațiul exterior mai mult de casă decât de natură, și te face să crezi că locuiești afară.
WAHF: Bunshaft spunea că o clădire vorbește de la sine și nu are nevoie de o „apărare” sau de o explicație. Credeți că, în cazul propriei sale case, e nevoie de o cunoaștere prealabilă pentru a o putea aprecia pe deplin?
AB: Nu există vreun prerechizit pentru a putea aprecia o operă de arhitectură și există un merit în a-ți refuza șansa de a explica o calitate care îți dorești în mod deosebit să fie recunoscută. Este un truc. Excluzând orice explicație, devii conștient de înseși lucrurile care nu sunt evidente. Sunt în totalitate de acord cu afirmația lui Bunshaft. Când prezinți cuiva o propunere de arhitectură și simți că trebuie să explici prea multe, în general înseamnă că ai eșuat. Bunshaft era un practicant și cred că a ajuns la această concluzie pentru că a experimentat-o de mai multe ori.
Oricine poate sau nu aprecia o lucrare de arhitectură și, mai exact, aprecierea sau lipsa ei sunt conforme fundalului cultural al observatorului. Nu putem impune nimănui o interpretare sau o explicație și, în orice caz, arhitectura are rolul de a lărgi și chiar contesta „cultura spațială” comună „prin explorarea limitelor a ceea ce este posibil, dar încă nerealizat”.
WAHF: Vorbiți-ne despre ceva ce ați învățat de la această casă și care v-a influențat practica de arhitect.
AB: Pot spune că am învățat să „curăț” un desen de mai multe ori în cadrul procesului de proiectare, ca și cum aș „scutura” desenul pentru a înlătura orice nu este esențial. Această lecție se aplică în special proiectării de case unde, prin versiuni successive, se poate acumula mult „zgomot”, se pot acumula multe „resturi”, și acestea pot face să se piardă ideea centrală.
Cred că această casă a lui Bunshaft este o operă matură pentru că este o construcție care nu a pornit de la idei simpliste, reductive sau banale. În același timp, a evitat orice gesturi superflue și are o imagine foarte clară și esențializată. Cred că o casă – in termeni de amenajare, atmosferă, mobilier, lucrări de artă și utilizare – ar trebui să fie rezultatul unei interacțiuni cu persoana care o locuiește. În opinia mea, sentimentul de adăpost sau de relaxare se leagă mai mult de scară și lumină decât de materialitate. În consecință, arhitecții trebuie să își dea seama când să se oprească din proiectare pentru a permite manifestarea acestor aspecte.
What is a house for este realizat de redactorii Mateusz Zaluska, Riccardo Amarri și Matthew Bailey. Interviul face parte din seria de publicații What is a house for, care pot fi descoperite online pe platforma whatisahousefor.com sau pe Instagram @what.is.a.house.for.
Descoperiți potențialul estetic și funcțional al materialelor tradiționale sau inovatoare în arhitectură în igloo #213 / Material / aprilie-mai 2023