WAHF: Arta joacă un rol important în cadrul Casei din Travertin, prin faptul că transformă un mediu altfel foarte auster într-un spațiu mai domestic.  

AB: Cred că aveți dreptate. Mi se pare ceva foarte frumos, faptul că, pentru Bunshaft, producția de cultură era ceea ce îl făcea să se simtă ca acasă. Casa este un manifest pentru ideile care stau la baza civilizației. Ea comută atenția de la elementele arhitecturale către obiectele de artă și conversațiile dintre oameni. Bunshaft însuși colabora adeseori cu artiști, iar acest lucru este reflectat în cadrul interiorului casei. Noguchi și Henry Moore făceau parte din viața lui de zi cu zi. Cred că motivul pentru care operele lui Henry Moore erau prezente în casă era faptul că ei făceau schimb de lucrări, din postura de colegi, de prieteni, fiind și producători de cultură, ca arhitect și, respectiv, artist.

 

 

WAHF: Să vorbim despre interior. Ce l-a motivat pe Bunshaft să insiste atât de mult pe caracterul comunal al casei?  

AB: În primul rând, aș vrea să subliniez că era o casă de weekend, prin urmare una destinată unei locuiri relaxate. Nu era o casă care trebuia să urmeze toate codurile și ritmurile unei reședințe permanente. În același timp, casa lui Bunshaft era, mai degrabă, două case într-una singură. Avea două spații pe care le-aș considera foarte intime din cauza distanței fizice considerabile dintre ele.

 

În planul de podea, putem vedea dormitorul cu o baie mai mare și o altă camera mai aproape de bucătărie, care poate fi o cameră de oaspeți. Casa lui Bunshaft nu își expune ocupanții, proiectul ei acomodează diferitele sfere ale intimității, fără să renunțe la modernitate sau la libertate.

 

 

WAHF: Perspectivele sunt încadrate, iar forma generală a clădirii este de dreptunghi precis. În plus, ea este puțin elevată față de sol. Cum reușește Bunshaft să realizeze o distincție atât de clară între arhitectură și peisaj?

AB: Dacă priviți casa de la intrare, ea apare ca un perete continuu, asemenea Casei Zid a lui John Hejduk. O putem asemăna și proiectului original al lui Saaringen pentru Capela din Cambridge, Massachussets. Acolo, unul dintre ziduri este orientat către sediul MIT și se poate trece prin el, iar o formă asemenea unui „gât” leagă intrarea cu cilindrul din spatele ei. De asemenea, Casa din Travertin are ceva în comun cu proiectul Casei din Cărămidă, al lui Mies van der Rohe, unde pereții se extind cu mult dincolo de casa propriu-zisă. Datorăm acestui aspect, a prezenței puternice a unui element simplu, faptul că interiorul și exteriorul casei sunt atât de bine conectate.

 

Bunshaft folosește pereții nu pentru a separa spațiile, ci pentru a încadra fragmente din exterior, ca și cum ar deschide camerele către trei zone distincte. Casa devine un adăpost în mijlocul unei grădini. La o primă vedere, ar putea părea că geometria ei se opune împrejurimilor. Opusul este adevărat. Tocmai datorită acestei simplități epurate, ea poate realiza atât de natural fuziunea dintre interior și exterior. Mai mult, grădina este atât de bine gândită încât apropie spațiul exterior mai mult de casă decât de natură, și te face să crezi că locuiești afară.