fbpx

Arhitectura la feminin: Anca Cioarec & Brîndușa Tudor. Momente de tăcere, prezență și mirare

„Pledăm pentru o arhitectură care să te ajute să fii în acord cu lumea, într-o experiență firească, onestă, autentică. Arhitectura ar putea fi terapeutică și curativă, iar fiecare proiect al nostru e și o cale de dezvelire și îngrijire a acestei experiențe de a fi."

INTERVIU DE: Iuliana Dumitru FOTO PORTRET: Cornel Lazia

Fondat în 2011 de Anca Cioarec și Brîndușa Tudor, studioul Stardust architects* e o prezență cu totul specială în peisajul arhitecturii contemporane românești. Dar nu despre arhitectură în accepțiunea previzibilă e vorba, ci de articularea și exersarea mai degrabă a unei filosofii arhitecturale și poetice, ce se poate translata în diferite limbaje și în orice experiență spațială și senzorială a realității. În general, Anca și Brîndușa operează, în plan concret, cu structuri mici ce deschid, în plan abstract, spații generoase de gândire și imaginație. Cercetările și proiectele lor caută să disloce raporturile inerte, absente pe care le avem cu lumea din jur (oameni, locuri, obiecte) și să redea acestor legături sensul pierdut ori un sens nou. Totul se petrece într-un flux organic de idei și imagini, dar și de colaborări interdisciplinare ce compun, de fapt, modul lor propriu de a gândi și a lucra, împreună. Despre acest (alt) fel de a privi familiarul și a face arhitectură & design, în interviul ce urmează.

Vă definiți drept căutătoare și creatoare de experiențe ale poeticului în/prin arhitectură, în relația cu spațiul, cu obiectele. Cum înțelegeți acest poetic?

 

Căutarea poeticului este un fel de dezbrăcare a privirii – a te uita fără filtre și fără automatisme către esența experienței de a fi într-un spațiu sau de a intra în dialog cu un obiect. Este o căutare a unui miez, a sensului de dincolo de învelișuri și suprafețe, o preocupare pentru trăirea prezentă, pentru senzația unui loc, a unei experiențe aproape viscerale. Iar procesul acesta înseamnă în practica noastră o căutare a unei atmosfere, a unei stări autentice și esențiale în contextul fiecărei teme pe care ne-o propunem sau care vine către noi.

 

 

Tăcere, prezență, mirare, nevăzut, inocență, contemplație, intimitate, tactil. Am numit universul vostru (conceptual și concret). Ce fel de arhitectură îmbrățișați? Pentru ce fel de arhitectură pledați?

 

Toate aceste declinări ale universului practicii noastre sunt niște căutări, niște năzuințe și stări pe care le considerăm valoroase. Și da, este despre tăcere și timp pentru a putea căuta această esență „experiențială”, este uimire și contemplație față de ceea ce există deja, este o dorință de prezență, de a fi cu adevărat prezent, este tactilitate și intimitate, este și o formă de vulnerabilitate, de deschidere, este și o doză de inocență și o perpetuă căutare a privirii de copil în întâlnirea cu fiecare experiență nouă. Privirea copilului este cea care se lasă uimită și care este cu adevărat prezentă în întâlnirile ei cu lumea. Pledăm pentru o arhitectură care să te ajute să fii în acord cu lumea, într-o experiență firească, onestă, autentică. Arhitectura ar putea fi terapeutică și curativă, iar fiecare proiect al nostru e și o cale de dezvelire și îngrijire a acestei experiențe de a fi.

1_mk2_@alexandrutodirica
Metabucătăria, foto: Alexandru Todirică

Interdisciplinaritatea e o dimensiune constantă în proiectele voastre. Cum ați trecut și spre alte discursuri și discipline? E aici o limitare, un neajuns al domeniului? Sau e, dimpotrivă, o expresie a deschiderii interdisciplinare pe care ți-o oferă un domeniu ca arhitectura?

 

Noi lucrăm împreună de peste 10 ani, iar criza financiară de atunci ne-a obligat să ne inventăm tot soiul de formule de lucru și să ne exersăm forța de reziliență. Am început cu arhitecturi și design de obiect la scară mică, deci cu ceea ce simțeam că e cumva controlabil. Așa-zisa limitare nu e atât un neajuns al domeniului, cât o decizie impusă, aproape firesc, tocmai de complexitatea asta a arhitecturii care îți dă uneori senzația că e cazul s-o restrângi și s-o aduci la dimensiuni gestionabile. Întru câtva, arhitectura este și un meșteșug, în sensul că poți ajunge un maestru al lucrului cu materia. În același timp însă acoperi foarte multe domenii (inginerie, materiale, filosofie, estetică ș.a.), apoi lucrând cu oameni capeți abilități de citire psihologică, înțelegi comportamente și nevoi. Așa că trebuie să faci niște alegeri, să-ți delimitezi aria de interes, iar în interiorul ei să fii deschis s-o iei de la capăt, să înveți din nou. Noi asta ne-am dorit mereu.

 

Un alt punct problematic al arhitecturii este impactul ei social, economic, politic, despre care încă vorbim prea puțin în școală și în general în meseria asta. Poate și pentru că lucrul cu materia e seducător în sine, te absoarbe, te face literalmente să uiți că dincolo de ea, la final, fiecare zid creează tipare, modelează lumea. Iar dacă uiți asta, e cazul s-o reiei de la zero și să te întrebi care e de fapt impactul și sensul a ceea ce faci.

 

 

De ce ați ales o arhitectură la scară mică și foarte mică?

 

Ne-am îndreptat către arhitectura la scară mică și foarte mică pentru că așa am simțit că putem stăpâni mai bine întregul proiect, că așa am fi mai aproape de acele stări esențiale care pe undeva sunt intime și personale și poate că ne era teamă că într-o echipă extinsă sau într-un proiect foarte complex ceva din aceste căutări s-ar fi pierdut. Apoi, credem că ne-a sedus și bucuria de a vedea aceste experiențe înfăptuite cât mai curând, era și o nerăbdare până la urmă. Și probabil că este și o frică de acest rol al arhitectului, de coordonator al unui proiect la scară mare. Nu avem acest tip de experiență și nu ne e deloc ușor să intrăm într-un astfel de rol.

2_winged1_@stefanmirica
Cabinetul cu aripi, foto: Ștefan Mirică

Povestiți-ne despre câteva proiecte preferate, definitorii, în care ați reușit să traduceți cel mai bine viziunea proprie.

 

În primul rând, amenajarea pentru Meșteshukar ButiQ, o entitate socială care își propunea la momentul respectiv să creeze punți între meșteșugari și designeri contemporani. A fost rezultatul unui concurs și a avut un cadru bine definit, cu un buget limitat și un timp redus pentru implementare. Am extras din tema de concurs ceea ce ni s-a părut esențial și anume această „supratemă” de a duce meșteșugul mai departe, de a-l menține viu și de a-i face loc în lumea contemporană. Ne-am gândit că asta este tema reală, de care ar trebui să asculte celelalte cerințe. Ne-am imaginat un loc care să transmită această stare de lucru cu mâinile, să-ți fie ușor să-ți tragi un scaun și să începi să lucrezi și tu la rândul tău, să înveți cu mâinile. Ni s-a părut important să fie un spațiu tactil, să nu te sfiești să atingi, să aibă mai degrabă atmosfera unui atelier de lucru decât cea a unui magazin. Gesturile au fost simple și clare: un înveliș pământiu care păstra urmele mâinilor care l-au tencuit îmbrăca un fel de unealtă supradimensionată ce amintea de războiul de țesut.

 

Te simțeai așadar ca în interiorul unui „spațiu-unealtă” flexibil care își putea reașeza elementele în funcție de eveniment sau de exponat și în care se puteau „țese” tot felul de întâmplări și reinventări ale lucrului împreună, într-o clacă contemporană. Procesul de producție a fost intens: pentru realizarea stâlpilor circulari din lemn de pin, echipa de la Atelier Vast a gândit o unealtă nouă pe jumătate strung, pe jumătate cnc, tot un fel de întâlnire între lumi. Stâlpii, care păreau niște fluiere uriașe prin perforațiile lor circulare, au păstrat și semnul acestei unelte printr-o suită de rezalitări ce trimit la procesul de producție. Elementele din lemn au primit niște accesorii din cupru care fie protejau și fixau întâlnirea dintre lemnele de diferite secțiuni, fie ofereau un suport reglabil pe înălțime, permițând mișcarea și repoziționarea stâlpilor în spațiu.

 

Un al doilea proiect ar fi Enough Is Enough, expoziția principală a bienalei timișorene de arhitectură, Beta 2020, proiect în care am avut un dublu rol – de co-curatoriat alături de Ilka Ruby și de design de expoziție alături de arhitecții peisagiști de la Studio Peisaj și de Atelier Vast pentru detaliere și producție. Aici am gândit alături de Ilka o structură a expoziției sub forma unui manifest care ne-a ghidat în timpul procesului de design și care poate preceda proiectul de arhitectură. Manifestul propune o sumă de întrebări pe care e esențial să ni le punem, ca arhitecți, înainte de a desena prima linie pe hârtie: Este cu adevărat necesar să construim? Dacă da, ce resurse locale avem la îndemână? Sunt materiale pe care le putem recupera? Sau spații pe care le putem reutiliza? Iar dacă chiar va trebui să construim de la zero, sunt meșteșuguri pe care le putem integra? Putem contribui la coagularea unor comunități? Putem experimenta cu materiale noi care să fie bune cu mediul? Și cum putem contribui la împărtășirea cunoașterii?

 

În continuarea acestor idei îndrumătoare amintim și Metabucătăria, o instalație expusă în 2021 la Kunsthalle Bega din Timișoara și compusă din cinci inițiative sustenabile de lucru cu materia și de regenerare a legăturii dintre om și loc. O uriașă masă-cerc a prilejuit un dialog transdisciplinar între arhitectură și natură, prin experimente cu materiale naturale de construcție și fibre vegetale, gastronomie, artă textilă, ceramică. Cei cinci „metabucătari” reuniți în proiect au fost: Grădina Istorică și Ierburi Uitate, Atelier Terrapia, Living Cities Architecture, Atelier Tron și Culinaria.
Meșteshukar ButiQ, foto: Vlad Albu

Preocuparea pentru sustenabilitate e o altă componentă esențială a (micro-)proiectelor voastre, precum și latura educativă, socială, de ancorare în realitate, nu doar în contemplativitate. Cum pot deveni astfel de inițiative, ca cele despre care am vorbit deja, relevante și la o scară mai largă, cum pot ele produce impact vizibil?

 

Singurul lucru clar în toată povestea e că soluțiile pentru a schimba circuitele astea îngrozitor de greu de oprit sunt tot timpul la scara unei comunități, la scară locală. Dacă stai un pic să te uiți, într-o zi a vieții tale, de unde vin obiectele de care te folosești, îți dai seama că toată planeta e la tine în mână și că de fapt poți să începi să alegi diferit. Iar când te prinzi ce proces stă în spatele obiectului ăluia și cine e omul care-l face, începi să ai altă relație cu el – nu mai e un lucru pe care îl arunci cu ușurință – și să nu te mai mire de ce un lucru costă 3 lei, iar altul 10 lei. Cel ieftin vine dintr-un sistem disfuncțional, iar celălalt e făcut de un om care-și prețuiește munca în mod just.

 

Cele amintite de noi sunt, într-adevăr, micro-inițiative, dar atunci când îi pui laolaltă pe toți oamenii ăștia, e limpede că vor fi și mai mulți, iar noile practici vor deveni treptat mai simple și mai la îndemână. Metabucătăria, de pildă, nu e un demers paseist. Nu e vorba de a ne întoarce în trecut cu totul, ci de a reuși să folosim tehnologia de azi și bucăți de industrializare/eficientizare în amestec cu materiale și practici naturale, într-o bună măsură – chiar dacă măsura asta e greu de stabilit. Dar tocmai de-aceea trebuie să încercăm în continuare, să testăm, să greșim, să învățăm, să-i învățăm și pe alții, să creăm cunoaștere și tot așa. Credem, deci, în colaborarea dintre tehnologie, industrializare de scară mică și material local.

Meșteshukar ButiQ, foto: Vlad Albu

Din succesiunea proiectelor voastre transpare o anume stare de simultaneitate, în sensul unui continuum de idei, a unei consecvențe. Cum migrează ideile, cum comunică de la un proiect la altul?

 

Procesul creativ se naște deseori în jurul unui dialog sub forma unui text la care contribuim amândouă. Alteori dialogul se întâmplă în caietul de schițe, prin desen. Ce facem de fapt este să ne definim împreună tema, supratema proiectului și să ne imaginăm o senzație, o atmosferă. Uneori ne ajută un joc, prin care ne întrebăm despre experiența căutată „ce ar fi dac-ar fi” un moment al zilei, un anotimp, un instrument muzical, o culoare etc. Este și un proces foarte vizual, ne ajutăm de imagini care nu sunt neapărat referințe din arhitectură, ci pot apărea de exemplu din descrierea unui vis sau din amintirile uneia dintre noi. Deci continuumul de idei și condiția simultaneității sunt probabil firești în acest tip de practică formată în timp, prin preocupări comune ce acoperă de fapt teme mari și cuprind proiectele cu totul.

 

 

Câte ceva despre cercetările voastre doctorale: spațiul în arta contemporană (Anca), respectiv urbanul neo-vernacular (Brîndușa).

 

Cercetările ne-au extins teritoriul de lucru și poate că asta a și contribuit la poziționarea noastră de multe ori între discipline sau în afara disciplinei (arhitectura per se). Cel mai probabil din investigarea artei contemporane s-a născut interesul nostru pentru evanescent, efemer, imaterial, către experiențe senzoriale sau imersive. Iar neo-vernacularul ne-a făcut să chestionăm mai mult rolul arhitectului, să înțelegem nevoile reale de locuire și să învățăm din această creativitate a soluțiilor care vin din afara instrumentarului arhitectului.

5_mk3_@alexandrutodirica
Metabucătăria, foto: Alexandru Todirică

Despre activitatea didactică de la UAUIM și lucrul cu studenții: cum vă înțelegeți cu ei, ce învățați la rândul vostru?

 

Mult timp am fost amândouă asistente la atelierul de anul I și acolo poate că ne-am hrănit cel mai mult această căutare a unei întâlniri inocente și intuitive cu arhitectura. Studenții noștri sunt o sursă de energie și inspirație și nu de puține ori petrecem ore întregi povestind cu entuziasm despre proiectele lor. Învățăm enorm din întâlnirile cu ei. În plus, pentru noi, primul an de facultate nu a fost o experiență foarte plăcută, așa că reîntâlnirile cu studenții tineri sunt într-un fel și o formă terapeutică de a ne raporta diferit la această experiență de început. Sigur că ne-am dori ca și aici să fie mai mult timp de aprofundare, poate mai puține proiecte și mai puțini studenți în grupă astfel ca întâlnirile cu ei să fie cât mai consistente. Chiar ne-ar plăcea la un moment dat să inițiem o serie de workshopuri opționale, mai puțin formale, concentrate pe câte o singură temă și cu un grup restrâns de studenți.

 

 

Ați defini practica voastră arhitecturală drept „feminină”? Ce înseamnă pentru voi statutul feminin în arhitectură/design?

 

Nu ne-am propus să practicăm o arhitectură feminină, dar ne-am asumat un tip de deschidere, de expunere transparentă în ceea ce facem a felului în care suntem, a felului în care lucrăm împreună. Și asta presupune și faptul că suntem arhitecte și că îmbrățișăm acest statut și îl facem prezent în practica noastră cu tot ceea ce aduce cu sine.

6_Beta4_@Marius Vasile
Beta 2020, foto: Marius Vasile

Un obstacol major acum în arhitectură, dar și o bucurie pe măsură.

 

Obstacolele sunt legate de procesul de a convinge cât e de important să facem alegeri responsabile în ceea ce privește materialele, obiectele sau echipele de implementare, pentru care deseori sunt resurse limitate de timp sau financiare. Bucuriile sunt multiple – sperăm să ne păstrăm curiozitatea și uimirea în fața descoperirilor pe care ni le aduce fiecare proiect – și tot timpul altele: oameni, locuri, peisaje, materiale, procese de producție, lumina, texturi, obiecte.

 

 

Figuri feminine care au contribuit la formarea voastră.

 

Lina Bo Bardi, arhitecta eroină prin excelență, sensibilă și curajoasă; Ana Maria Zahariade, profesoara model și mentor care ne-a cucerit din primii ani de facultate prin dedicare și felul de a preda; Aamu Song – ne-a sedus printr-o instalație spațială într-o rochie roșie; Anna Heringer, prin întreaga sa practică. Francesca Torzo, Mary Duggan.

Hârtie manuală, foto: Vlad Albu

Dacă n-ați fi fost arhitecte, ce v-ar fi plăcut să faceți? Deși deja faceți și „altceva”, chiar în miezul meseriei de arhitect.

 

Ne-ar fi plăcut să avem o grădină și o florărie, să fim cercetătoare într-un laborator experimental de plante, să țesem și să împletim, să producem materiale noi, să facem obiecte din hârtie, să scriem poezii și povești. Dar, da, pe undeva am încercat să ne întâlnim cu aceste meserii în practica noastră și să fim uneori arhitecte hârtiere, alteori arhitecte împletitoare, cercetătoare, povestitoare sau grădinărese.

 

 

Ce ați vrea să explorați în continuare în dezvoltarea voastră profesională?

 

Ne dorim să ne dăm timp. Și să știm să alegem proiectele în care ne implicăm, astfel ca felul în care noi practicăm arhitectura să îmbogățească experiența și lumea, să învățăm să intuim unde este potențialitatea unui fir comun și unde este loc de experiment, de cercetare, de creștere împreună.

 

 

Mai multe despre proiectele Ancăi Cioarec și ale Brîndușei Tudor pe stardustarchitects.com.
Hârtie manuală, foto: Vlad Albu

Interviu publicat în volumul Arhitectura la feminin 

 

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0